Arhivă

Arhivă pentru februarie, 2010

Colectia Clepsidra

februarie 28th, 2010 admin Comments off

Începând din anul 1970, la o diferență de numai un an după înființarea editurii Eminescu, a fost publicată și comercializată în acea perioadă, o altă colecție de volume, cunoscută sub denumirea „Colecția Clepsidra”.

Conținând lucrări din domenii diverse, colecția s-a impus pe piața românească de carte prin dimensiunile relativ reduse ale lucrărilor, prin autorii acestora, dar mai ales prin conținutul lor atractiv și diversificat în comparație cu oferta editorială a acelei perioade.

Editura Eminescu a fost cea care, începând din anul 1969, a publicat pentru prima oară acest tip de colecții de lucrări, axate asupra expunerii unor întâmplări diverse, o noutate printre subiectele abordate în cadrul colecției Clepsidra fiind reprezentată de lucrările dedicate analizării fenomenului cinematografic pe de o parte, precum și de volumele care își propun să transpună felii de realitate din locații precum Florența, în vremea familiei Medici, Olanda, din perioada contemporană lui Rembrandt sau chiar spațiul hollywoodian al perioadei 1915-1935.

Printre titlurile incluse în cadrul acestei colecții se numără volume precum „A fost odată…un cinema” (1983), „Agenda cenușie” (1971), „Appassionato” (1978), „Atunci când veacul se năștea” (1990), „Banda lui Mobius” (1978), „Cântecul lui Orfeu” (1979), „Cine își amintește de oameni” (1989), „Fantezie despre Goya” (1982), „Fericit cel care, ca Ulise…” (1979), „Giuseppe Verdi” (1982), „Iarba din fața casei” (1980), „Întâlnire cu umbrele” (1981), „Irene sau planeta cea mai apropiată” (1981), „Jocul nopții” (1978), „Kimonoul înstelat” (1970), „Luminile capricornului” (1983), „Marea plecare” (1983), „Marile canioane” (1977), „Norocul era șchiop” (1983), „O floare pentru eternitate” (1977), „O lume de celuloid” (1979), „Panorama literaturii neoelene” (1987), „Pe frontul nevăzut” (1980), „Portocale pentru vinovați” (1982), „Rigas – un patriot grec din principate” (1980), „Romanul lui Francois Villon” (1972), „Scott Fitzgerald” (1983), „Semnul sfinxului” (1980), „Taina” (1980), „Trei saga islandeze” (1980), „Ultima aventură a lui Nat Kinkerton” (1975), „Unora le place filmul” (1981), „Utopia profesorului Dunca” (1983), „Vânătorul negru” (1985), „Vaza de cristal” (1981), „Viața de fiecare zi la Florența pe vremea familiei Medici” (1976), „Viața de toate zilele în Olanda din vremea lui Rembrandt” (1982), „Viața de toate zilele la Hollywood” (1915-1935) (1977), „Viața lui Ștefan cel Mare” (1982).

Indiferent de subiectele pe care le abordează în paginile lor, volumele, incluse aici, au reușit să impună colecția pe piața națională de carte, acestea ajungând destul de rapid în posesia publicului de cititori.

Creată din 1969 și purtând numele poetului nostru național, Mihai Eminescu, editura Eminescu și-a menținut de-a lungul a trei decenii de existență portretul editorial, distinctiv, promovând literatura contemporană ca expresie majoră a creativității române și a vieții literare actuale, prin publicarea unor lucrări de nelipsit pentru publicul divers de cititori contemporani.

Colecția Clepsidra a cunoscut o largă răspândire printre cititorii săi activi, fapt demonstrat prin faptul că aceasta a continuat să fie publicată o vreme îndelungată, de câteva decenii, după momentul lansării sale editoriale.

După 1989, orizontul cărților publicate s-a lărgit cu volume semnate de autori din Republica Moldova și din Ucraina, dar și cu lucrări ale unor scriitori din diasporă.

Anii care au urmat au îmbogățit „paleta valorilor editoriale” cu o serie de colecții noi, caracterizate prin introducerea în textul propriu-zis al volumelor al unor fotografii alb-negru, al unor explicații interpretative sau chiar al unor inovații din punct de vedere editorial.

Independent de toate aceste elemente constitutive, cărțile colecției Clepsidra sunt încă de actualitate, oferindu-ne nouă, cititorilor, o imagine actuală a unei literaturi moderne, incluse în filele lor.

Volumele colecției Clepsidra pot fi achiziționate aici.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Articolul următor vă va înfățișa lumea fascinantă a cărților colecției Enigma, romane polițiste, cu detectivi, crime și infractori suspecți, o lume guvernată de mister, suspans și acțiune.

Sursa fotografiei

Romanul secolului XX

februarie 27th, 2010 admin 1 comentariu

Perioadă a colecțiilor editoriale, secolul al XX-lea a fost profund marcat de apariția unei colecții impresionante de romane, cu o largă răspândire în epocă, cunoscute sub denumirea „Romanul secolului XX”.

Invenție cu o istorie îndelungată, desfășurată pe parcursul mai multor secole, romanul era inițial reprezentat de scurte scrieri despre dragoste și intrigi, cu personaje cu o trăire interioară generalizată, lipsite de o individualizare clară a aspectelor de ordin psihologic.

Devenind una dintre cele mai importante specii literare din ultimii 200 de ani, romanul a cunoscut numeroase modificări structurale în evoluția sa diacronică, ajungând să reprezinte o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, care se poate desfășura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror personalitate este puternic individualizată și al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.

Romanul face astăzi obiectul a numeroase controverse care au în vedere aspectele de ordin artistic, existența unui stil literar specific și un sens preponderent mai profund decât o simplă povestire din realitate.

Revenind însă la perioada secolului al XX-lea, romanul a cunoscut atunci o sistematizare mai pronunțată, datorată în mare măsură și aspectelor de ordin structural, pe de o parte, precum și teoretizării și conceptualizării unor noțiuni frecvent utilizate în romanele din acea perioadă pe de altă parte.

Pornind de la aceste considerente, putem declara, fără lipsă de tăgadă, că romanele secolului al XX-lea au reprezentat un punct de schimbare din punctul de vedere al creațiilor artistice literare, acesta fiind momentul în care se impune ceea ce cunoaștem până în zilele noastre ca fiind romanul modern.

Caracteristicile acestui tip de roman erau reprezentate de perspectiva narativă subiectivă, autoreflexivă, cu o narațiune relatată la persoana I, perspectiva narativă aparținându-i personajului narator care prezintă numai evenimentele la care ia parte și care vor reflecta propriile sale trăiri interioare, frământări, interpretări, deseori subiective ale întâmplărilor pe care le trăiește în viața de zi cu zi.

În romanele acestei perioade, firul epic este deseori discontinuu, fiind abandonată desfășurarea lineară în favoarea fluxului narativ care îmbină memoria voluntară cu cea involuntară. Astfel se produce o relativizare a perspectivei narative prin pluriperspectivism sau fleshback-uri ale memoriei.

Apar personajele reflector, se pune accent pe autenticitate, pe inserarea în text a documentului frust, fiind deseori prezentate experiențe de viață reală.

Alături de toate aceste trăsături definitorii pentru romanul acestei perioade, este de asemenea important să aducem în discuție o caracteristică esențială a acestor romane în care epicul este abandonat în favoarea analizei psihologice, insistându-se pe parcursul întregului roman asupra aspectelor interioare, trăirilor emoționale ale personajelor, în încercarea acestora de a-și îndeplini obiectivele stabilite.

Romanele de acum ne dezvăluie un erou, deseori intelectual, inadaptat într-o societate ostilă adevăratelor valori.

Colecția „Romanul secolului XX” vă propune o selecție de romane ale unor autori internaționali precum Anna Banti, Aquilino Ribeiro, Cristopher Isherwood, David Herbert Lawrence, Erico Verissimo, Feodor Abramov, Giovani Papini, Gonzalo Torrente Ballester, Hugo Claus, Iuri Bondarev, Jhon Gardner, Jose Maria Arquedas, Manuel Scorza, Martin Walser, Miroslav Krileza, Nikos Kazantzakis, Saul Bellow, Sinclair Lewis, Truman Capote, William Faulkner și mulți alții.

Printre titlurile incluse în colecție se numără: „Alexis Zorba” (1969), „Absalom, absalom!” (1974), „Cămașa arsă” (1975), „Alte glasuri, alte incaperi” (1977), „Modelul” (1978), „Copacul care va dăinui” și „Darul lui Humbold” (1979), „Gabriela” (1981), „Insomnie” (1982), „Casa” și „Curcubeul” (1985), „Banchet în Blituania” și „Sibila” (1986), „Bucurii și umbre” și „Jocul” (1989).

Colecția poate fi achiziționată on-line aici.

Articol scris de: Alexandra Pusca

„Colecția Clepsidra” este titlul următorului articol care va fi postat pe blog.

Romanul de dragoste

februarie 26th, 2010 admin 1 comentariu

Invenție a sfârșitului secolului al XVIII-lea și a începutului secolului al XIX-lea, sentimentul de dragoste a devenit subiectul a numeroase opere literare, fiind cântat în creații epice, lirice și dramatice ale unor autori români, cât și ale unor scriitori din afara granițelor țării.

Considerată inițial un impediment, dragostea era deseori ignorată în perioada în care căsătoriile reprezentau o afacere de familie, o înțelegere între părinții celor care urmau să se căsătorească.

Încetul cu încetul dragostea a început să devină un subiect larg răspândit în creațiile literare internaționale, analiza sa fiind preluată chiar și în sfera științei, domeniu în care au apărut studii psihologice și biologice diverse a căror finalitate era aceea de a aduce lămuriri asupra acestei problematici.

Pornind de la aceste considerente, articolul de față își propune să vă ofere o imagine de ansamblu asupra unei colecții de lucrări, reprezentate exclusiv de romane de dragoste.

Printre titlurile incluse în colecția „Romanul de dragoste” se numără: „Adam și Eva” (1970), „Mayerling” și „Mireasa din Lammermoor” (1972), „Armance” (1973), „Copiii Domnului” (1974), „Ceasul limpezirilor”, „Daphne Adeane” și „Dumineca orbului” (1975), „Mariana” „Nopțile domnișoarei Mili” și „Mireasma din micsandre” (1976), „Descoperirea familiei”, „Cora” și „Golful sălbatic” (1977), „Întâlnirea” (1978), „Agata ochi de pisică” și „Cele două case” (1979), „Menestrelii regelui Ludovic” (1980), „În continuare” (1982), „Întoarcere acasă”, „Înflăcărata Egle”, „Dragostea și plictisul”, „Drumul spre Constantinopol”, „Marea, marea” și „Exclusa” (1983), „Jean-Louis – copilul renegat” și „Donna Alba” (1984), „La răscruce de vânturi” (1985), „Lorelei” (1986), „O lumină se aprinde pe mare” și „Ecouri în memoria timpului” (1987), „Învățătoarea cu ochii de aur” și „Idila pe un turn” (1988), „Giustino Roncella – bătrâni și tineri” și „Casa de pe chei. Altă viață” (1989), „Copacul care dansează, clopotele de seară” (1991), toate acestea fiind volume publicate cu precădere începând din anul 1969.

Astfel, au fost publicate ediții ale scriitorilor români consacrați, opere ale unor autori aflați la a doua sau a treia carte, debuturi în proză și poezie, volume de literatură, opere ale scriitorilor români din toate timpurile, traduceri ale unor opere de referință din literatura universală, toate având ca subiect povești de dragoste.

Editura Eminescu a fost cea care, începând din anul 1969, a publicat pentru prima oară această colecție de romane dedicate expunerii unor povești inedite de dragoste.

Creată din 1969 și purtând numele poetului nostru național, Mihai Eminescu, editura Eminescu și-a menținut de-a lungul a trei decenii de existență portretul editorial, distinctiv, promovând literatura contemporană ca expresie majoră a creativității române și a vieții literare actuale, prin publicarea unor lucrări de nelipsit pentru publicul divers de cititori contemporani.

După 1989, orizontul cărților publicate s-a lărgit cu volume semnate de autori din Republica Moldova și din Ucraina, dar și cu lucrări ale unor scriitori din diasporă. Anii care au urmat au îmbogățit „paleta valorilor editoriale” cu o serie de colecții noi.

După o perioadă de stagnare editorială, editura Eminescu a reluat publicarea colecției sale impresionante de romane de dragoste.

Efortul de publicare a unei astfel de colecții de romane de dragoste a fost continuat ulterior și de alte edituri care au investit în comercializarea operelor unor autori recunoscuți la nivel internațional. Astfel, alături de lucrările editurii Eminescu au existat și încercări izolate de publicare a unor romane de dragoste de către edituri precum Vivaldi, Cicero, Editura pentru literatură, Juventus și altele.

Dragostea a fost, este și va continua să fie mult timp de acum înainte un subiect popular în rândul publicurilor de cititori de toate vârstele, volumele, având ca temă o poveste de dragoste, continuând să populeze vitrinele librăriilor românești.

În societatea contemporană, acest sentiment complex, îndelung mediatizat în mass-media, transpus în paginile cărților, cântat în melodii și ilustrat cu talent în scrisori și poezii, dragostea pare a fi singurul condiment al vieții pe care o trăim.

Volumele acestei colecții pot fi achiziționate on-line aici.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Articolul următor vă va transpune într-o altă perioadă, mai apropiată de cea contemporană, analizând împreună romanul secolului al XX-lea.

Colectia Meridiane

februarie 24th, 2010 admin Comments off

Scotocind prin biblioteca bunicilor am descoperit nu cu mult timp în urmă volume inedite de beletristică, aparținând unei colecții de cărți publicate sub denumirea generică „Meridiane”.

Se pare că în perioada postbelică exista o tendință destul de răspândită în epocă în domeniul aparițiilor de cărți. Numeroase edituri adoptaseră acest trend inovator, reprezentat de crearea unor lungi serii publicistice, a unor colecții diverse alcătuite din lucrări de dimensiuni reduse ale unor autori români, dar și ale unor scriitori internaționali.

În aceeași direcție s-a încadrat și colecția de cărți Meridiane, volumele incluse în această colecție fiind publicate la mai multe edituri, din acea vreme.

Astfel, începând din anul 1956 și până în anul 1960, inițiativa creării unei colecții de cărți belestristice ale unor autori români, dar și ale unor mari scriitori ai literaturii din afara granițelor țării, a aparținut Editurii de stat pentru literatură și artă, a Uniunii Scriitorilor, care a pus la dispoziția publicului său de cititori numeroase titluri, ca parte componentă a colecției „Meridiane”.

Printre lucrările publicate de această editură se numără „Alchimia dragostei” (1956), „Mâinile mamei” (1958), „Conflictul” (1959), „Noaptea” și „Țara de sub ecuator” (1960).

Tradiția publicării colecției Meridiane, inițiată de către Editura de stat pentru literatură și artă, a fost continuată ulterior, începând din anul 1961, de către Editura pentru literatură universală, sub semnătura căreia au fost publicate numeroase lucrări.

Drintre volumele care poartă amprenta acestei edituri se remarcă: „Moartea unei haimanale” (1961), „Nu ceda regina” și „Odiseo” (1962), „Drum spre înalta societate” (1963), „Sir Michael și Sir George” și „Ultima călătorie a vasului Port Polis” (1965), „Situația” (1966), „Drum cotit”, „Interviu cu moartea” și „Soarele e orb” (1967), „Culorile vântului” (1968), „Dezertorul”, „E acasa domnul Brambille”, „Eu sunt diavolul”, „Hărțile timpului, Jocurile nopții, Bătălia de la Toulouse”, „Margaret Sargent și lumea ei”, „Povestiri amare”, „Puțin înaintea sfârșitului” și „Rivalul lui Andy Page” (1969).

Bucurându-se de un succes impresionant în epocă, toate aceste lucrări au cunoscut o largă răspândire în librăriile din acea perioadă, fiind achiziționate cu drag de iubitorii de literatură de atunci.

Impactul pe care toate aceste lucrări l-au avut asupra publicului de cititori din acea perioadă continuă să se manifeste până în zilele noastre, când volumele pot fi regăsite în anticariate sau chiar în bibliotecile bunicilor și părinților noștri.

Începând din anul 1970, publicarea colecției Meridiane a fost preluată de către editura Univers, sub sigla căreia au fost comercializate lucrări de literatură precum: „Bătălia tăcerii”, „Cine l-a ucis pe don Jesus”, „Confruntarea”, „Epava”, „Erica și frații săi. Garibaldina”, „Mary Wakefield” și „Nuncle” (1970).

Publicarea acestora a fost continuată în anii care au urmat cu titlurile „Marea de iarbă” (1971), „Cad zidurile”, „Pulbere” și „Ultimul rege din Borneo” (1974), în 1989, fiind publicată lucrarea „Palatul de gheață/Samanta”.

Cu o istorie îndelungată, desfășurată pe parcursul mai multor decenii, colecția Meridiane s-a bucurat de o largă răspândire în epocă, fapt dovedit de nenumăratele volume publicate și achiziționate în acea perioadă.

Din dorința de a readuce în atenția publicului contemporan de cititori volume de literatură deja consacrate, purtând parfumul epocii de odinioară, Colțul Colecționarului reunește, în cadrul rubricii „Colecții” numeroase titluri ale unor autori recunoscuți la nivel național și internațional, dar și ale unor autori mai puțin remarcați și analizați de critica literară, dar ale căror lucrări satisfac chiar și cele mai pretențioase gusturi în domeniul consumului de literatură.

Cărțile colecției Meridiane pot fi achiziționate aici.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Să redescoperim lumea fascinantă a dragostei este mesajul transmis de următorul articol a cărui temă este reprezentată de o analiză asupra unei colecții de romane de dragoste.

Colectia Caleidoscop

februarie 22nd, 2010 admin Comments off

Dedicată unui public larg, colecția de cărți publicată sub denumirea sugestivă „Caleidoscop” înglobează un număr important de lucrări de mici dimensiuni dedicate unor domenii diverse precum medicină, psihologie, gastronomie, umoristică și multe altele.

Publicate în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cărțile acestei colecții au reprezentat o inițiativă a editurii Ceres, sub semnătura căreia au apărut numeroase volume precum: „Accidente în casă”, „Caleidoscop informativ cetățenesc”, „Caleidoscop instructiv educativ de sănătate” (volumele I și II), „Cartoful, banalitate sau miracol”, „Dialog despre sănătate”, Mâine avem invitați”, „Mâine suntem invitați”, „Medicamentul – acest necunoscut”, „Prăjituri cu fructe”, „Prevenirea bolilor parazitare”, „Umor pe ogor” sau „Univers complex al memoriei”.

Indiferent de domeniul pe care îl abordează, lucrările incluse în această colecție au drept finalitate oferirea răspunsurilor posibile la cele mai des formulate întrebări ale publicului numeros de cititori activi.

Multiplele volume prezente în cadrul colecției se axează în principal asupra componentei informative, propunându-și să educe publicul de cititori prin intermediul micilor ghiduri răspunsuri și sfaturi de protejare a sănătății, de conduită în cadrul relațiilor interumane sau, de ce nu, să le ofere tinerelor gospodine sfaturi de preparare a unor prăjituri delicioase.

Oricare ar fi scopul publicării acestor cărți, editura Ceres poate fi considerată, fără nici o urmă de îndoială, pionier în ceea ce privește crearea unei astfel de colecții de cărți de scurte dimensiuni, exemplul acesteia fiind preluat ulterior și de alte edituri, ca de exemplu Albatros, care a publicat la rândul său cărți de acest gen.

În prezent, editura Ceres s-a specializat pe publicarea unor volume care își păstrează componenta educațională în continuare, dar care și-au lărgit sfera de subiecte și domenii abordate.

Printre temele contemporane ale cărților editurii Ceres se numără volume dedicate celor care doresc să investească în agricultură, România fiind, după cum știm, o țară puternic agrară până înainte de 1989 și care, după o perioadă de stagnare a acestui domeniu, încearcă să se relanseze prin atragerea de investitori străini.

Creșterea și dresarea câinilor de rasă, reprezintă un alt subiect a numeroase volume ale editurii Ceres, devenit în ultima perioadă parte a unui trend împrumutat din străinătate. În fiecare dimineață vedem pe stradă tineri sau persoane trecute de prima tinerețe care își plimbă agale draguțele animale de companie pe străzile prăfuite ale unui oraș cosmopolit, precum Bucureștiul.

Un alt subiect de actualitate al cărților acestei colecții este reprezentat de cultura arborilor și arbuștilor ornamentali, mai ales că nevoia de spații verzi a devenit una de maximă importanță în societatea în care trăim. „Mai avem nevoie și de iarbă” era mesajul unei melodii care atrăgea atenția populației asupra pericolului reprezentat de distrugerea inconștientă a mediului înconjurător în care trăim.

Pornind de la aceste considerente, putem declara cu siguranță faptul că editura Ceres a reușit să ofere și oferă în continuare publicului său de cititori mici îndreptare de informații, sfaturi și propuneri care pot fi implementate în cadrul societății contemporane.

Deși, de-a lungul istoriei, importanța acestor volume a fost deseori minimizată, ele au reprezentat, reprezintă și sperăm că vor reprezenta și de acum înainte o mărturie a unei societăți axate pe probleme cotidiene imposibil de rezolvat la o primă privire de ansamblu.

Tocmai din acest motiv, lucrările incluse în colecția „Caleidoscop” și-au propus să aducă o rază de lumină în ceea ce privește elucidarea câtorva dintre nenumăratele întrebări cotidiene la care deseori nu putem găsi un răspuns coerent.

Articol scris de: Alexandra Pusca

În articolul următor vom vorbi despre o altă colecție de volume, de această dată a binecunoscutei edituri Meridiane.

Biblioteca de artă

februarie 21st, 2010 admin Comments off

Expresie a creativității umane, arta a fost dificil de analizat și interpretat în contextul în care fiecare artist în parte și-a impus, de-a lungul timpului, propriile reguli și criterii de creație.

Pe parcursul evoluției sale diacronice, încetul cu încetul, arta a devenit rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de valori care, prin forma de transpunere, a ajuns să înglobeze o idee, o trăire, un sentiment, surprinse cu dibăcie în paginile unei cărți, într-o pictură sau într-o imagine de artă contemporană.

Oricare ar fi situația, prin modul său specific de manifestare, arta a devenit o formă de cunoaștere, rezervată unui număr restrâns de adevărați cunoscători. Cu toate acestea, cultura necesară înțelegerii și cunoașterii artelor plastice nu se află la îndemâna oricui, iar sursele de documentare sunt încă insuficiente.

În acest context, a apărut colecția de cărți de artă a editurii Meridiane, cunoscută sub denumirea „Biblioteca de artă”. Deși condițiile grafice în care au apărut aceste cărți de artă nu erau cele mai bune, cu toate acestea a primat importanța asociată selecției de autori ale căror opere au fost prezentate, precum și comentariile critice făcute pe baza materialului artistic analizat și interpretat.

Pe lângă lucrările de artă analizate în paginile cărților colecției existente, în cadrul „Bibliotecii de artă” au fost incluse și o serie de traduceri, lucrări remarcabile ale acelei perioade, „care dădeau posibilitatea amatorului de artă să-și formeze o cultură de specialitate”, după cum declară Maria Magdalena Crișan, într-o analiză proprie asupra acelei perioade.

Din păcate, în ultimii ani, piața cărților de artă a devenit una din ce în ce mai restrânsă, dedicată unui public exclusivist. Deși există foarte mulți amatori de artă pe plan local, editurile contemporane nu au scos de ani buni pe piață o nouă colecție de acest tip, dedicată în totalitate iubitorilor de artă. Au existat demersuri izolate în acest sens, dar, din nefericire, ele nu au fost suficiente pentru a acoperi deficitul informațional existent în acest segment.

Nici acum nu există o linie coerentă în privința editării cărților de artă sau continuării colecțiilor deja existente. Ideea creării sau cel puțin continuării unui astfel de demers editorial a rămas la îndemâna unei piețe deschise, care, și după mai bine de 20 de ani, încă prezintă carențe și dificultăți în conceptualizarea și interpretarea operelor de artă.

Această lipsă este prezentă chiar și pe plan internațional, unde, de cele mai multe ori, sunt publicate albume de artă și documente fotografice, de o calitate grafică excepțională, dar private însă de interpretarea lor critică, de conceptualizarea principiilor de creație care au stat la baza acestora.

Constatăm și astăzi lipsa cărților dedicate analizării și teoretizării fenomenului artistic. Prin dispariția editurii Meridiane, editarea cărților de artă a devenit un fenomen aleatoriu, purtând deseori semnătura unor persoane neavizate în domeniu.

„Sporadic apar cărţi de artă la unele edituri prestigioase, dar, de cele mai multe ori, soarta lor stă la îndemâna iniţiativei particulare, condiţionată mai ales de existenţa unor importante resurse financiare”.

Caracteristice pentru colecția „Biblioteca de artă” rămân albumele de artă, bazate în primul rând pe imagine, pe reproduceri fotografice ale originalelor, și mai puțin pe o perspectivă diacronică și critică asupra operelor incluse în cadrul acestor volume. Deseori, textul are rolul unui simplu adjuvant explicativ, alcătuit din documentele scrise despre artist pe parcursul anilor.

Deși volumele prezintă potențialul artistic al unor autori, cărțile de artă de până acum rămân mărturie a unor demersuri cu un important caracter informativ, dar insuficiente din punctul de vedere al analizei imagologice.

Să sperăm totuși, că în viitorul apropiat, se vor găsi oameni de cultură care vor dori să continue acest proiect ambițios de creare a unei „Biblioteci de artă” și care vor milita pentru concretizarea acestui demers prin publicarea unor cărți de analiză critică asupra fenomenului plastic național și internațional.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Articolul următor vă va purta în lumea unei alte colecții de cărți, „Caleidoscop”, lucrări diverse din domenii multiple care vă vor fascina cu siguranță.

Despre anticariat

februarie 15th, 2010 admin Comments off

După o perioadă cenușie de stagnare a vânzărilor de carte, lumea fascinantă a cărților literaturii naționale și universale începe, încetul cu încetul, să fie redescoperită.

Fie că este vorba despre o carte larg răspândită, inclusă în rândul lecturilor canonice din manualele școlare, sau fie că este vorba despre o lucrare rară, o ediție princeps sau un volum de colecție, anticariatul a devenit o opțiune preferată de mulți cititori în momentul achiziționării unor cărți.

Probabil vă întrebați de ce? Ei bine, lucrurile stau în felul următor. Într-o lume profund afectată pe plan economico-financiar, într-o capitală destabilizată precum Bucureștiul, dar și în micile sau marile orașe de provincie, puterea de cumpărare a populației a scăzut vertiginos.

Fiind o țară aflată în curs de dezvoltare, mulți iubitori de carte s-au văzut în situația de a nu-și mai putea achiziționa volumele pe care ar fi dorit să le citească. Și, deși există biblioteci, varianta aceasta nu îi încântă pe prea mulți pentru simplul motiv că în biblioteci deseori nu există toate titlurile dorite de publicul de cititori, iar alteori, când acestea există, numărul de volume este unul insuficient.

Sunt mulți tineri, dar și persoane de alte vârste, care preferă varianta mai comodă de a-și achiziționa cărți și de a le parcurge cu entuziasm paginile în intimitatea propriului lor cămin.

Alături de această categorie de cititori, putem aminti de multe altele. Pe de o parte există colecționarii de cărți, categorie exclusivistă aflată permanent în căutarea unor volume rare, a unor ediții princeps sau chiar a unor lucrări cu autografe. Aceștia sunt probabil cei care investesc cele mai multe resurse, financiare și de timp, în căutarea, descoperirea și achiziționarea cărților. Aceștia sunt adevărații împătimiți de carte, care ar fi capabili să facă sacrificii impresionante pentru a intra în posesia unor astfel de lucrări. Pasiunea lor nemărginită pentru lectura veche, de o calitate deosebită, este cea care îi conduce în demersul lor de descoperire a unor volume publicate cu zeci de ani în urmă, a unor volume scrise de mână sau publicate în vechile tipografii domnești.

Acestora li se alătură o altă categorie de public, destul de numeroasă, școlarii, ale căror resurse financiare sunt deseori insuficiente pentru achiziționarea unui număr mai mare de cărți direct din librării și care deseori recurg la varianta cumpărării volumelor școlare de care au nevoie din anticariate.

Studenții sunt un alt public aflat permanent în căutarea cărților. Experiența mea de studentă a unei facultăți cu profil umanist m-a făcut să conștientizez faptul că, deși aveam abonament la biblioteca facultății și la Biblioteca Centrală Universitară, deseori cărțile de care aveam nevoie fie nu erau disponibile în sala de lectură, fie numărul de volume existente era insuficient, astfel încât până aș fi reușit să intru în posesia unui exemplar, ar fi trecut perioada limită până la care trebuia să-l citesc pentru cursurile de la facultate.

Din această cauză, majoritatea studenților preferau să își cumpere cărțile, iar varianta cea mai bună o reprezentau și o reprezintă în continuare anticariatele. Fiind direct orientate către satisfacerea cerințelor publicurilor lor, anticariatele, fie ele on-line sau în varianta clasică, oferă o gamă variată de lucrări, apariții editoriale vechi sau recente, volume ale unor autori deja celebri ai literaturii naționale sau universale, și ale unor autori puțin cunoscuți de către cititori, manuale școlare, lucrări științifice și opere literare.

Colțul Colecționarului este unul dintre acestea, gama de volume pe care o pune la dispoziția publicului său fiind una extrem de variată adresată atât celor care își doresc să își completeze colecțiile persoanle, cât și celor care vor să citească o carte bună.

Colecția oferită cuprinde un număr impresionant de volume din domenii diverse atât umaniste, cât și de profil real. Printre volume se numără lucrări dedicate aprofundării unor tehnici consacrate în artă și arhitectură, lucrări filosofice și științifice, manuale școlare, cărți pentru copii, lucrări de lingvistică, opere dramaturgice și multe altele.

Pentru a intra în posesia uneia dintre cărțile noastre sau pur și simplu pentru a vă documenta puteți accesa on-line adresa web: http://www.coltulcolectionarului.ro/

Articol scris de: Alexandra Pusca

Eugen Lovinescu

februarie 13th, 2010 admin Comments off

Eugen Lovinescu (1881-1943)

Deși violent atacat spre sfârșitul vieții, Eugen Lovinescu a reușit să își păstreze până în ultima clipă a existenței sale deplina autoritate în critică. Teoretician al „autonomiei esteticului” (Alexandru Piru, „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950”), dar mai ales al disocierii valorilor, acesta a decis să își încheie activitatea printr-un studiu al ilustrului său precursor, întemeietorul criticii literare românești, Titu Maiorescu.

În ciuda valorii sale incontestabile de critic literar, istoric, dramaturg și nuvelist român, Eugen Lovinescu a fost pe parcursul vieții profesor de limba latină la liceul Matei Basarab din București și profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.

Debutul său publicistic a avut loc în anul 1903, în suplimentul „Adevărului”, cu un articol despre studiile sale clasice, fiind preocupat în anii ce au urmat de publicarea unor articole despre Mihail Sadoveanu și despre diferiți scriitori sămănătoriști și poporaniști. Autorul își continuă activitatea publicistică prin colaborarea, pe parcursul susținerii studiilor de doctorat la Paris, cu revista „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Protestarea” și „ Viața literară și artistică”.

Dar, ceea ce ne frapează cu adevărat în creația lovinesciană rămâne, chiar și în zilele noastre, ampla sa operă de critică literară. Expresie a unei sensibilități originale, critica sa a respins de la început prejudecățile unei activități facile, considerând scrisul ca fiind rezervat unui grup extrem de restrâns de autori. Eugen Lovinescu accentua faptul că în cazul unui critic literar, talentul individual este cel care oferă, singur, „măsura originalității”, cu observația că, spre deosebire de un poet, criticul literar operează cu simboluri intelectuale făcute accesibile cititorului prin disocieri și comparații explicative.

Cu aceste convingeri, critica lui Eugen Lovinescu va porni „nu numai dintr-o conştiinţă ideologică şi estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de nelinişti spirituale şi afective, dintr-o necesitate de confesiune”.

Prima lucrare de sinteză a acestui autor este „Istoria civilizației române moderne”, publicată în perioada 1924-1925, cu trei volume exemplare. Opera conține o explicație a procesului de formare și de evoluție a civilizației române. La baza acestui proces se află legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile mai puțin dezvoltate suportă o fecundă influenţă din partea celor avansate. Este vorba despre un proces în doi timpi: mai întîi simularea şi, în al doilea rînd, stimularea. Tendinţa e ca popoarele mici să devină sincronice, ajungând din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară a evoluției. Preluată din sociologia lui Gabriel Tarde, teoria imitației este aplicată fenomenului românesc. Prin cercetarea aspectelor politice și culturale ale societății românești, Eugen Lovinescu declara că momentul în care civilizația română începe este cel al pătrunderii, în Principatele Române a primelor semne ale spiritului occidental.

O altă lucrare îndelung dezbătură a acestui autor este monografia de aproximativ o mie de pagini, dedicată lui Titu Maiorescu, care urmează tiparul deja consacrat în studiile sale de istorie literară, contopind biografia cu exegeza operei, după cum declara Alexandru Piru. Lipsa de sistematizare a acestei opere a fost cauza respingerii sale de către contemporani precum George Călinescu.

Astfel, studiul a fost completat de autor în ultima perioadă a vieții, acesta publicând un apreciabil număr de lucrări precum „P. P. Carp, critic literar și literat” (1942), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui”, „Antologia ideologiei junimiste”.

Cu toate acestea, aceste volume de studii nu aduc elemente de noutate, decât în rare cazuri precum cel al surprinderii momentului constituirii și formulării ideologiei junimiste.

În ciuda criticilor mult prea aspre aduse amplei opere de critică literară a acestui scriitor, Eugen Lovinescu rămâne autorul unora dintre cele mai competente studii de analiză critică a operei lui Titu Maiorescu, fiind catalogat de critica literară ulterioară drept „urmașul său autentic în evoluția criticii literare românești la distanță de un secol”.

Articol scris de: Alexandra Pusca

„Despre anticariat” este titlul următorului articol dedicat formulării unei analize critice a tuturor avantajelor pe care le oferă existența acestor spații culturale care ne creează o punte comunicațională cu lumea fascinantă a cărților.

De ce citim?

februarie 11th, 2010 admin Comments off

Fie că este vorba despre o revistă, o carte sau un simplu articol on-line, cititul a devenit o parte componentă a vieții noastre. De ce citim? Care ar fi motivația acestui demers? Răspunsul poate fi unul multiplu: pentru a fi în pas cu noile tendințe, pentru a ne informa, pentru a învăța, pentru a ne documenta când vrem să redactăm un eseu sau o lucrare de cercetare științifică, pentru propriu divertisment sau pentru a ne ocupa într-un mod constructiv timpul liber.

Oricare ar fi finalitatea demersului nostru, cititul a devenit parte integrantă a lumii în care trăim, și, în ciuda faptului că vedem zilnic reducându-se numărul librăriilor clasice și al magazinelor de specialitate, dedicate cărților, majoritatea dintre noi continuă să citească.

De câte ori nu am văzut tineri citind în autobuze sau în metrou? De câte ori nu am împrumutat cărți rare de la colegii noștri de facultate? Și, de câte ori nu am râvnit la o nouă apariție editorială expusă în vitrina unei librării din centrul capitalei?

Ei bine, toate acestea arată pasiunea noastră nestăvilită și fascinația pe care numai cărțile o pot exercita asupra noastră.

Făcând referire la construcția societății în care trăim, Umberto Eco declara: „Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul, citeşti în tren, în autobuz, citeşti în parc. Citeşti când te plimbi….Cu computerul este mai greu…”

De ce citim? Unii citesc din obligație, pentru examene, cursuri, în timpul liceului sau la facultate, alții citesc din snobism, pentru a-și satisface dorința de a fi în pas cu noile tendințe, pentru a fi la modă, sau pentru a se integra în liniile caracteristice colectivului din care fac parte, iar alţii citesc din plăcere, aceștia fiind adevărații pasionați ai lecturii. Pentru că numai cititul din pasiune este adevărata cunoaștere. Numai când citim ceva ce ne interesează cu adevărat vom încerca să deslușim taine, vom încerca să descoperim cât mai multe posibilități semantice de interpretare, ne vom documenta și vom povesti și altora descoperirile noastre inedite.

Astfel, deși rafturile librăriilor sunt pline de cărți, care mai de care mai frumoase, conținutul lor contează cel mai mult, nu aspectul. De aceea este important să știm să le alegem din multitudinea de oferte editoriale pe acelea care merită cu adevărat să fie citite. Plăcerea de a citi o carte bună și de a gusta din clasicii literaturii universale este inegalabilă.

Tinerii au deseori tendința de a citi ultimele noutăți editoriale, puțini fiind aceia care își doresc să redescopere, cu plăcere, lucrările unor autori consacrați ai literaturii internaționale. Puțini sunt cei care citesc lucrările unor autori care au rămas, sunt și vor fi și de acum înainte un reper de neînlocuit în literatura universală.

Operele colosale ale unor autori precum Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski, Umberto Eco sau Alexandre Dumas sunt deseori înlocuite pe rafturile librăriilor de lucrări ale unor scriitori precum Paul Coelho, Ismail Kadare, Jose Saramago și mulți alții.

Cu toate acestea, pentru cei care doresc să citească creațiile de o inestimabilă valoare a marilor scriitori ai literaturii universale, există anticariate, tarabe, librării on-line și cărți oferite împreună cu ziare. Așa că aveți de unde să alegeți! Depinde doar de ce vă doriți să citiți și în care dintre cele trei categorii doriți să vă încadrați. Depinde doar de voi!

Eu una, sincer, nu mi-aș dori să mă plasez în grupul celor care citesc sau doar își achiziționează cărți numai pentru a fi la modă. Întotdeauna m-am întrebat ce scop poate avea o astfel de inițiativă? Să-ți achiziționezi o carte doar pentru o avea în bibliotecă? Ce rost mai are? Ei bine, răspunsul ar putea fi că, în evoluția sa diacronică, cititul a ajuns să înglobeze și un astfel de comportament. Utilă sau nu, această tendința a societății contemporane va continua să coexiste atâta timp cât oamenii se vor lăsa conduși de media, acceptând orice drept o valoare în sine, fără a mai face un simplu efort rațional de a decide, ei singuri, coerența acțiunilor lor.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Despre viața și creația de critică literară a personalității marcante, a celui care a fost și va fi în continuare în mentalul nostru colectiv, Eugen Lovinescu, veți putea citi în articolul viitor.

Cugetări, de Nicolae Iorga

februarie 10th, 2010 admin 1 comentariu

Autentic scriitor de proză, Nicolae Iorga s-a impus în cultura românească prin faptul că a reușit, cu talent și perseverență, să fructifice majoritatea influențelor stilistice ale secolului al XIX-lea. Variatele și numeroasele sale opere conțin atât influența retorică a scriitorilor militanți ai perioadei sale, darul caracterizării fizice și morale a primilor realiști, cât și „notația plină de culoare a peisajului și a furnicarului uman” specific operelor călătorilor romantici și a realismului artistic de mai târziu, după cum declara Tudor Vianu în paginile lucrării „Arta prozatorilor români”, în capitolul dedicat scriitorilor savanți, unde este integrată și creația somptuoasă a lui Nicolae Iorga.

Modalitatea de expunere a tuturor acestor influențe rămâne însă una personală, transpusă cu multă dibăcie în paginile operelor sale, astfel încât fiecare pagină a acestui autor devine un act individual de creație, inconfundabil cu nici o altă operă.

Pornind de la aceste considerente, trebuie menționat faptul că portretul artistic al lui Nicolae Iorga nu ar fi complet dacă nu am menționa creația sa inedită de sentințe și maxime, incluse în lucrarea „Cugetări”, „în care lapidaritatea maioresciană obține una din cele mai importante continuări ale sale și aceasta tocmai la acel artist al cuvântului care, în alte aspecte ale operei sale, ne cucerește prin abundență și densitate”.

Astfel, prin această creație, de o inegalabilă frumusețe morală, Nicolae Iorga poate fi înscris și în rândul moraliștilor care au reprezentat o raritate în literatura românească.

Experiența morală, promovarea valorilor tradiționale, reabilitarea obiectului unei prejudecăți, prin discreditarea unei stime generale și prea ușor acordate sunt doar câteva dintre temele care pot fi regăsite în filele „Cugetărilor” sale.

Tudor Vianu caracterizează volumul publicat la Vălenii de Munte în anul 1911 drept o creație capabilă să manevreze ironia, degajând un aer liric, improvizând o scenă dramatică, aprinzând un fulger dintr-o îmbinare inedită de cuvinte, formulând o încheiere cu un ton plin de revoltă sau de dispreț, emoționat sau august, acestea sunt doar câteva dintre însușirile care frapează în „Cugetări”.

Rezultat al unei arte scriitoricești de transpunere a fragmentului și improvizației, „Cugetările” lui Nicolae Iorga nu schițează însă un sistem, structura lucrării fiind una mai puțin sistematică, în care deseori se poate reveni asupra unei idei, pentru a o nuanța, accentua sau chiar pentru ai aduce un contraargument.

Nefiind un susținător al demersurilor filozofice, autorul condamnă în paginile sale obsesia filozofilor de a problematiza orice detaliu, îndepărtându-se de împrejurările particulare ale vieții, această atitudine fiind rezultatul unei îndoieli și reticențe specifice unui spirit istoric, orientat către aspectele individuale ale lucrurilor.

„Cugetările” sale se înscriu în linia unui demers de relativizare a vieții morale, etica sa nefiind o încercare filozofică de lămurire a cauzelor și condițiilor vieții morale. Autorul știe că „rădăcina convingerilor este experiența”, iar etica scrierilor sale va fi una de portretizare a cunoștințelor care pot fi rezultatul lecțiilor vieții. Astfel, morala „Cugetărilor” va deveni „unul din modurile în care viața încearcă a se instrui pe sine”.

Inspirându-se din experiențele vieții reale, „Cugetările” acestui autor nu pot recunoaște o altă autoritate decât pe cea a vieții, care conține criteriile unei judecăți corecte, a dreptei conduite morale și ale fericirii.

Spre finalul „Cugetărilor” învățătura cea mai importantă care se desprinde din paginile acestora este faptul că cine se dedică cu bucurie vieții, acela va trăi cu adevărat, descoperind viața ca fiind mai întreagă și mai curată pentru el însuși. Această învățătură unică devine expresia definitorie a textului „Cugetărilor” lui Nicolae Iorga, reușind, după părerea lui Maiorescu, să împingă cu un însemnat pas mai departe arta sentinței.

Articol scris de: Alexandra Pusca

„De ce citim?” este tema următorului articol care va încerca să descifreze tainele motivaționale care stau la baza creației scriitoricești. Despre aceasta și multe altele puteți citi în articolul viitor.

Colecția „Biblioteca pentru toți”

februarie 8th, 2010 admin Comments off

Astăzi, deși trăim într-o lume a tuturor posibilităților, descifrăm deseori o lume în care oamenii au început să ignore adevăratele valori, dedicându-și cea mai mare parte a vieții aspectelor materiale, găsirii unui loc de muncă mai bun, cumpărării unei locuințe, creșterii copiilor etc. Într-o astfel de societate, ajungem să ne punem deseori întrebarea unde este plăcerea de a mai citi o carte, unde este dorința noastră de a zăbovi asupra paginilor unei cărți, pierzându-ne în poveștile fascinante pe care le descriu.

„Biblioteca pentru toți” este exemplul unei istorii îndelungate a pieței editoriale românești, reprezintând o colecție de cărți inițiată de către editorul Carol Muller în 1895. Cercetările întreprinse au arătat că inițiativa publicării acestei colecții și-ar fi avut modelul în colecția germană de buzunar Universal Reklam Bibliotheck din Leipzig, care datează din anul 1893.

Decizia publicării colecției „Biblioteca pentru toți” se pare că a fost influențată și de existența unei anumite ambianțe culturale românești, reprezentate de anul 1893, când apăruse prima fascicolă într-o colecție cu titlul omonim.

În anul 1895, Carol Muller a publicat primul volum al colecției „Biblioteca pentru toți”, lucrarea, intitulată „Povești alese”, purtând semnătura lui H. Ch. Andersen, cu o traducere realizată de Dumitru Stăncescu, directorul colecției în perioada 1896-1899.

După această perioadă, colecția a fost vândută editurii și librăriei Alcalay care și-a început activitatea cu un număr de 179 de titluri, și sub conducerea căreia colecția s-a aflat timp de 25 de ani.

Coordonarea acesteia a fost asigurată de A. Alecsandrescu-Dorna, Victor Anestin, Haralamb G. Lecca și Vasile Demetrius, cea mai îndelungată coordonare fiind cea a lui Vasile Demetrius (1923 – 1942).

Consilieri ai colecției, de la nr. 1000, au fost I. Al. Brătescu-Voinești, Al. Vlăhuță și I. L. Caragiale.

În intervalul celor două războaie mondiale ritmul publicării numerelor este redus spre deosebire de perioadele anterioare, deși există apariții constante ale cărților acestei colecții. În intervalul 1943 – 1949, „Biblioteca pentru toți” a fost editată de Editura Socec.

Începând din anul 1950 și până în 1959, colecția „Biblioteca pentru toți” a fost publicată de Editura „Cartea Rusă” și „Editura pentru Literatură și Artă” a Uniunii Scriitorilor, Editura ARLUS, Editura Tineretului a CC al UTC, iar din 1960, colecția, editată de Editura de Stat pentru Literatură și Artă, Editura pentru Literatură și, din 1970 până astăzi, de Editura Minerva a continuat să fie publicată.

Încă din 1895, în colecția „Biblioteca pentru toți” au fost publicate atât cărțile unor autori români clasici, cât și cele ale marilor scriitori ai literaturii universale, mergându-se pe două mari direcții dedicate beletristicii și lucrărilor de cultură generală.

Schimbarea de regim politic din România de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să bulverseze lumea cărților. Dispariția inițiativelor publicistice, „estetizarea editurilor, librăriilor și tipografiilor”, precum și multiplele schimbări structurale au dezechilibrat programele coerente de publicare a unor noi ediții.

Cu toate acestea, începând din 1960, este reluată editarea cărților unor mari clasici ai literaturii noastre, fiind continuată editarea colecției „Biblioteca pentru toți”.

Prezența constantă a colecției „Biblioteca pentru toți” pe piața editorială din România este un semnal al faptului că este timpul să începem să redescoperim valorile specifice spațiului românesc, tradiţia, cultura, cărţile cu care am crescut, care trebuie să fie prezente în fiecare casă și pe care trebuie să le transmitem mai departe copiilor noștri.

„Biblioteca pentru toți” reprezintă o colecție de cărți ale literaturii românești, dar și ale celei internaționale, cărți care nu au mai fost reeditate de mult timp. Colecția aduce în atenția publicului de cititori lucrări pe care le-au citit bunicii și părinții noștri, dar care sunt mereu actuale și reușesc să câștige atenția celor care au răbdarea necesară să le parcurgă filele de fiecare dată cu sufletul la gură.

Marius Tucă declara, făcând referire la această inedită selecție de cărți, că „trebuie să începem cu noi, să redescoperim ce-i al nostru, valorile, tradiția, cărțile cu care am crescut, care trebuie să fie în fiecare casă, pe care să le dăm mai departe. Nu uita niciodată asta! Redescoperă! Citește!”. Acesta este mesajul transmis către toți iubitorii de cărți din România.

Colecția, cu o istorie atât de îndelungată, a avut drept finalitate redescoperirea plăcerii de a citi, oferindu-le cititorilor de astăzi ocazia de a se întâlni cu prieteni dragi, personaje ale unei literaturi fascinante, redescoperite în paginile cărților.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Următorul articol va conține o prezentare a unei cărți a istoricului nostru Nicolae Iorga.

Cum ar arăta lumea fără cărți?

februarie 7th, 2010 admin 2 comentarii

Deseori în dezbaterile publice contemporane s-a pus problema viitorului pe care îl vor avea cărțile în societatea în care trăim. De multe ori, cartea a ajuns să fie percepută drept un antonim al new media care au câștigat teren în ultimele decenii. Nu puține au fost ocaziile în care criticii literari și oamenii de cultură au declarat faptul că moartea lecturii va fi înfăptuită de calculator, deși nu am reușit să înțeleg de ce parcurgerea paginilor unei cărți ar fi incompatibilă cu lectura on-line.

Istoria scrierii de cărți este una adânc înrădăcinată în mentalul colectiv, iar transpunerile moderne ale cărții, sub forma unor audio-books și e-books nu reprezintă decât o treaptă a evoluției creației scriitoricești a unor autori, deși acestea sunt privite cu scepticism la fel cum au fost receptate și primele cărți cu ilustrații de către publicul conservator de cititori.

Așa numitele audio-books au devenit din ce în ce mai răspândite prin intermediul internetului, dar, cu toate aceastea, plăcerea parcurgerii unei cărți nu a putut și nici nu poate fi egalată de acestea.

Termenul de carte s-a impus în limba română drept un simbol elementar, iar conținutul său semantic nu face, în evoluția sa, altceva decât să-și lărgească sfera pe parcursul apariției acestor noi metode de prezentare a conținutului lor.

Dar nu forma în care apar cărțile contează întradevăr, ci ceea ce contează este informația inclusă în cărți, informația sacră a istoriei unei civilizații, însemnată cu trudă în paginile nenumăratelor cărți publicate.

Imaginați-vă doar cum ar fi arătat sau ar putea arăta o lume fără cărți. Consecințele acestei absențe ar fi unele dezastruoase. Omenirea nu ar avea absolut nicio noțiune despre istoria neamului lor sau despre istoria universală, nu ar exista însemnări despre creația artistică și viața marilor personalități ale lumii și nu ar avea religie. Lumea nu ar putea progresa, pentru că, nefiind notate undeva, informațiile respective, obținute ca urmare a muncii nesfârșite de cercetare s-ar pierde, ar fi date uitării, nefiind consemnate în cărți. Nu am putea evolua nici în domeniul științific, bolile nu și-ar găsi niciodată leacul, iar lumea și-ar găsi, încet, dar sigur, sfârșitul.

Ce ar însemna o lume fără cărți, în care totul ar fi transmis pe calea oralității, prin viu grai, fără a păstra obiectivitatea și așa destul de dificil de consemnat în paginile unei lucrări științifice.

O lume fără cărți ar fi mai mult ca sigur sortită pieirii sau haosului fără de sfârșit. Ar fi un univers trist, populat de oameni lipsiți de imaginație și incapabili să-și expună sentimentele.

Căci, numai cărțile sunt un adevărat deschizător de drumuri către emanciparea omenirii, către descoperire, cercetare, inovație tehnologică și nu numai.

Ray Bradbury consemna în „Fahrenheit 451” o lume apocaliptică, din care cărţile sunt izgonite, în care omul este privat de libertatea de a gândi. Romanul se încheie, totuşi, într-o notă optimistă: sunt oameni care se sustrag controlului diabolic, oameni care ştiu cărţi pe de rost şi le spun celorlalţi. Lumea imaginată de acesta ar fi un echivalent terestru al Infernului surprins de Dante în „Divina comedie”.

În același spirit, Jorge Luis Borges transpunea în paginile cărții sale o comparație a Raiului cu o bibliotecă. Cartea, deși este o născocire timpurie a umanității, ea continuă să ne fascineze prin farmecul inconfundabil, prin parfumul său de unicitate, prin capacitatea sa inegalabilă de a ne transpune într-o lume reală sau imaginară, de a ne conduce către trecut, oferindu-ne o filă a unor lumi demult pierdute și regăsite în paginile unei cărți.

V-ați dori să trăiți într-o lume în care nu puteți evada nici măcar imaginar vorbind? V-ați dori să fiți sclavi ai unei lumi fără trecut și viitor, al cărei singur scop existențial este acela de a trăi numai prezentul?

Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este unul negativ, atunci ați înțeles de ce nu putem trăi într-o lume fără cărți. Deși, de multe ori, primim de-a gata accesul la acest vast tezaur de consemnări al evoluției umanității, uităm deseori să îndreptăm un gând de mulțumire către toți cei care și-au dedicat întreaga viață creării de cărți. Să le mulțumim deci, pe această cale, tuturor autorilor de carte, a căror muncă a reușit să conducă la crearea și evoluția societății în care trăim. Vă mulțumim!

Articol scris de: Alexandra Pusca

„Colecția Biblioteca pentru toți” este tema următorului articol, care vă va face o trecere în revistă a principalelor opere literare românești pe care oricare dintre noi ar trebui să le citească de-a lungul vieții.

Nicolae Iorga

februarie 6th, 2010 admin 1 comentariu

Nicolae Iorga (1871-1940)

Personalitate enciclopedică, Nicolae Iorga, a reprezentat în cultura română a sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea „rolul lui Voltaire”. Absolvent al Universității din Iași, finalizându-și studiile într-un singur an, cu diplomă „magna cum laude”, Nicolae Iorga și-a continuat studiile universitare în mari orașe europene precum Paris, Berlin și Leipzig, obținându-și doctoratul în anul 1893 la vârsta de numai 23 de ani.

Cadru didactic al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, Nicolae Iorga cunoștea în detaliu istoria românească și pe cea europeană, acest aspect fiind ușor de observat în lucrările sale istorice.

Creația istorică și publicistică a acestui autor este una impresionantă reprezentată de publicarea, de-a lungul vieții, a circa 1250 de volume și 25.000 de articole.

Ampla operă istorică a acestui autor este alcătuită din monografii, consemnări istorice ale armatei, texte de istorie literară, istoria tipăriturilor, istoria religioasă, consemnări de călătorie și multe altele.

Printre operele de istoric ale lui Nicolae Iorga se numără: „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, „Istoria Imperiului Otoman”, „Istoria românilor”, „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”, „Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688”, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului”, „Istoria literaturii românești”, „Istoria literaturii românești. Introducere sintetică”, „Istoria literaturii românești contemporane” și multe alte titluri.

Regăsim în operele numeroase ale scriitorului „atât directiva retorică a scriitorilor militanți dinaintea jumătății veacului trecut, darul caracterizării fizice și morale a primilor realiști, cât și notația plină de culoare a peisajului și a furnicarului uman din operele călătorilor romantici și a realismului artistic de mai târziu”, după cum declara Tudor Vianu în lucrarea „Arta prozatorilor români”.

Activitatea publicistică a autorului a fost una impresionantă. Nicolae Iorga a editat și condus numeroase ziare și reviste printre care se numără „Sămănătorul”, „Neamul românesc”, „Revista istorică” etc.

Cu toate acestea, Nicolae Iorga s-a remarcat prin faptul că a reușit să îmbogățească gândirea istorică printr-o nouă viziune, inovatoare, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe argumente incontestabile de ordin istoric.

Contribuția scriitorului în cercetarea istoriei universale, a istoriei literare și vastitatea operei sale îl plasează pe Nicolae Iorga între marii istorici ai lumii, după cum declara critica literară.

„Nu este rând desprins din opera acestuia, nu există vreo expresie a unei păreri sau a unei impresii oricât de particulare, care să nu fie apărată sau câștigată împotriva cuiva”. Originalitatea redactării frapează în lucrările lui Nicolae Iorga, stilul său inconfundabil impunându-se în cultura românească a acelei perioade, continuând să fie un vast tezaur al istoriei și culturii române chiar și în zilele noastre.

În ceea ce privește creația sa literară, opera lui Nicolae Iorga a fost caracterizată de critica literară drept un amestec de sintetism și abundență, ceea ce reprezintă un semn izbitor al contribuției sale literare.

Portretul artistic al lui Nicolae Iorga n-ar fi complet dacă n-am face referire și la activitatea scriitoricească de moralist, autor de sentințe și maxime, care îl transformă pe acesta într-un artist al cuvântului care ne cucerește prin abundență și densitate. Etica sa nu se prezintă, așa cum am crede la o primă vedere, ca o încercare filozofică de elucidare a cauzelor și condițiilor vieții morale, ci ca o relativizare a acesteia.

Pornind de la reflecția filozofică asupra moralei, opera lui Nicolae Iorga a influențat apariția scepticismului moral.

Autorul „Cugetărilor” știe că „rădăcina convingerilor este experiența” și etica pe care dorește să ne-o înfățișeze este aceea care se poate însuma din infinitele lecții ale vieții. „Înțelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câștigă cu bobul”, declara autorul însuși.

Astfel, „Cugetările” lui Nicolae Iorga se inspiră din viață, recunoscând-o pe aceasta drept autoritate supremă. Tudor Vianu sublinia faptul că în cuprinsul vieții și al naturii se găsesc întotdeauna criteriile bunei judecăți, ale dreptei conduite morale și ale fericirii, aceasta fiind esența operei lui Nicolae Iorga.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Următorul articol vă va propune un exercițiu de imaginație al unei lumi private de prezența cărților. Cum ar arăta lumea fără cărți? Despre aceasta și multe altele în articolul viitor.

„Jurnal”, de Mihail Sebastian

februarie 4th, 2010 admin Comments off

Una dintre operele cele mai controversate ale acestui autor este misteriosul său „Jurnal”, care redă cu finețe atmosfera Bucureștiului din perioada 1935-1944.

În ciuda legendelor care circulau în jurul ineditului jurnal al lui Mihail Sebastian, puțini sunt cei care au avut ocazia să consulte cele nouă caiete ale sale, păstrate cu sfințenie de familia autorului timp de cincizeci de ani. După ce urmașii autorului au acceptat publicarea acestei opere memorialistice inconfundabile, varianta integrală a jurnalului a apărut, într-o ediție a Gabrielei Omăt, fiind considerată drept una dintre cele mai captivante scrieri ale literaturii române moderne, dar și „un extraordinar document de istorie culturală și politică” a acelei perioade, după cum remarca și critica literară.

Redactarea „Jurnalului” său începe la aproximativ un an după declanșarea scandalului din jurul prefeței romanului „De două mii de ani”.

Primele pagini ale lucrării încep relatarea din luna februarie a anului 1935. Deși autorul răspunsese atacurilor referitoare la romanul „De două mii de ani” prin intermediul unui eseu intitulat „Cum am devenit huligan”, criza interioară și de conștiință par să își facă apariția abia acum, prin intermediul acestui veritabil „jurnal de bord”, care va deveni un ecou al neliniștilor lăuntrice ale lui Mihail Sebastian, precum și al crizelor din viața politică românească și europeană.

Lucrarea lui Mihail Sebastian include în paginile sale, elemente ale unui jurnal intim, al experiențelor de ordin sentimental ale autorului, un jurnal de creație, un jurnal evreiesc, precum și un jurnal intelectual și politic al perioadei 1935-1944.

Ca jurnal intim, Mihail Sebastian include aici transpuneri ale stărilor sale interioare, ale experiențelor sentimentale, ale relațiilor de familie, cu mama și cu cei doi frați ai săi, transcrieri ale unor vise cutremurătoare, numeroase impresii de lectură și referiri la piese muzicale clasice ascultate la radio sau în sala Ateneului.

Însemnările scriitoricești ale autorului, devenite în literatura dintre cele două Războaie Mondiale o adevărată specie literară, incluse în paginile lucrării, o înscriu pe aceasta în liniile unui jurnal de creație. Perioada de criză și izolare cuprinsă în jurnal devine una deosebit de fertilă din punct de vedere literar.

Scrieri precum „Accidentul”, „Jocul de-a vacanța”, „Steaua fără nume” și „Ultima oră” capătă în jurnal câte un comentariu paralel și autonom, alcătuit, după cum declara Leon Volovici, din subtile notații asupra treptatei elaborări a textului literar, aspecte memorialistice, ilustrări ale modului în care forma finală a textului este influențată de contextul cultural și social al perioadei contemporane lui.

În zona jurnalului său intim se înscriu propriile sale trăiri și dileme existențiale, dar și drama evreiască desfășurată în această perioadă. Începând din anul 1937, jurnalul înregistrează efectele dramatice ale discriminării și marginalizării evreilor.

Jurnalul intelectual și politic ocupă însă cea mai mare întindere, incluzând atât neprețuite informații despre mediile intelectuale și literare frecventate de către autor, relațiile sale cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Alexandru Rosetti și mulți alții, cât și informații despre lumea teatrală bucureșteană, animată de regizori, cronicari teatrali și actori ai acelei perioade.

Jurnalul politic este dominant, oferindu-ne o privire asupra aspectelor tragice ale vremii. În afara înregistrării evenimentelor, jurnalul devine o meditație asupra unor teme precum: intelectualii și politica, tentația totalitaristă, statutul evreilor și dilemele scriitorului însuși.

Critica literară semnala că jurnalul lui Mihail Sebastian este unul de scriitor, dar nu și unul literar, înscris în categoria celor scrise cu gândul la cititori și calculând efectele. Autenticitatea, acuitatea observației zilnice, coerența și adâncimea introspecției au ca rezultat alcătuirea lentă a unei opere în care autorul se reprezintă pe sine, folosind ca material propria sa viață.

Jurnalul se încheie la sfârșitul anului 1944, înregistrând câteva luni de la răsturnarea regimului și prezența trupelor sovietice în București.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Articolul următor vă va purta în lumea fascinantă a operei de istoric, critic literar, dramaturg, poet, profesor universitar și academician, a lui Nicolae Iorga.

„Huliganii”, de Mircea Eliade

februarie 3rd, 2010 admin Comments off

Alături de publicarea unor lucrări de dimensiuni mai scurte precum „Isabel și apele diavolului” (1930), „Maitreyi” (1933) și „Șantier” (1935), în care predomină notele de exotism, ambiția autorului a fost aceea de a trece și la creația de tip obiectiv, chiar dacă „ambianța umană prezentată va implica fatal digresiunile intelectuale”(Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”).

„Întoarcerea din rai” (1934) și „Huliganii” (1935) sunt două romane care se înscriu în această direcție.

La 29 noiembrie 1935 apare în vitrinele librăriilor bucureștene noul roman al lui Mircea Eliade, „Huliganii”.

Deja celebru, autorul, în vârstă de 28 de ani, publică acest roman, caracterizat de critica literară drept o adevărată frescă socială de o deosebită autenticitate și complexitate, care-și are propria sa autonomie.

Aparent o continuare a romanului „Întoarcerea din rai”, „Huliganii” reprezintă cea de-a zecea carte publicată de Mircea Eliade. Scriitorul renunță la tehnica monologului interior, deși este convins că noua modalitate de expunere este mult mai facilă.

„Huliganii” reprezintă un roman cu personaje tinere, care conturează o generație neliniștită, urmărită de obsesia ratării și dornică să se realizeze, chiar și prin experiențe disperate. Personajele romanului sunt preponderent tineri între 18 și 25 de ani, având ceva din nihilismul eroilor lui Dostoievski. Tineri nonconformiști, cu o uriașă încredere în sine, aceste personaje sunt convinse că lumea se învârte numai în jurul existenței lor. Plini de contradicții, acestora nu le pasă de rude sau de prietenii lor, nu le e milă de nimeni și nu își respectă cuvântul dat. „Pentru ei nu există moală”(Ov. S. Crohmălniceanu).

După mai mulți ani, discutând cu Claude Henri Rocquet despre începutul carierei sale, Mircea Eliade zăbovește asupra acestui roman despre care declară că a vrut să-și prezinte propria sa generație: „consideram că acești tineri erau huligani în adevăratul sens al termenului, oameni care pregătesc o revoluție spirituală, culturală și, dacă nu politică, cel puțin reală, concretă”. Personajele sale sunt tineri scriitori, profesori, actori, „o grupare de intelectuali și pseudo-intelectuali care semănau semănau cu Contrapunctul lui Huxley”, declara însuși autorul.

Din rândul „huliganilor” se desprinde Petru Anicet, pentru care muzica înseamnă totul. Distant față de cei din jur, el visează la o carieră muzicală recunoscută pe plan național. Fiind de părere că acest lucru poate fi obținut numai prin intermediul unei femei sau prin hoție, decide să își trăiească viața, împotriva conveniențelor de ordin social, alături de Nora, o prostituată de la care primește, fără remușcări, mici sume de bani. Acceptă atenția elevei sale Anișoara, pe care o îndeamnă să fure bijuteriile familiei, provocând astfel moartea mamei sale.

Recitindu-și romanul, în 1964, autorul declara cruzimea scenelor sale, sălbăticia tinerelor sale personaje, care au devenit un simbol al Europei occidentale din acea perioadă.

Deși București-ul de atunci nu mai poate fi regăsit în realitatea pe care o trăim, păstrăm însă în memorie zeci de imagini asemănătoare celor descrise în roman, contopindu-se cu descrierea autorului.

Unele dintre ideile personajelor sale pot fi regăsite și în eseistica lui Mircea Eliade, apărută în „Cuvântul” și „Vremea” în perioada 1932-1935.

Structura și tipologia acestei cărți aduc în discuție problema conflictului dintre generații și a destrămării familiei. Câteva fragmente se desprind din roman: atmosfera bizară din casa familiei Lecca, serata Feliciei, moartea și înmormântarea doamnei Anicet.

Mircea Eliade are meritul de a fi creat un grup de personaje care se comportă și discută dezinvolt într-o lume „zugrăvită cu fervoare și autenticitate” de către autor. Acesta este unul dintre meritele esențiale ale acestui roman.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Articolul următor vă va purta în lumea fascinantă a perioadei interbelice, surprinse prin ochii lui Mihail Sebastian în cadrul controversatei sale opere publicate post-mortem sub titlul de: „Jurnal”, în paginile căruia este redată cu finețe perioada 1935-1944.