Arhivă

Arhivă pentru aprilie, 2010

Albert Camus

aprilie 30th, 2010 admin Comments off

Autor francez de origine algeriană, Albert Camus s-a remarcat în primul rând ca filozof, romancier, dramaturg și jurnalist, intrând în anul 1957 în rândul laureaților Premiului Nobel pentru Literatură.

Născut pe data de 7 noiembrie 1913, Albert Camus a fost un celebru filozof al secolului al XX-lea, numele său impunându-se în istoria literară prin intermediul operei „L’Étranger”.

În 1949, Albert Camus a fondat în cadrul Mișcării Uniunii Revoluționare, Grupul pentru Legături Internaționale, grup care se opunea tendințelor mișcării suprarealiste promovate de André Breton.

Albert Camus a fost al doilea autor care a primit Premiul Nobel, după Rudyard Kipling, devenind totodată primul autor de origine africană căruia i s-a oferit această înaltă distincție.

Din păcate, scriitorul nu a mai apucat să se bucure cu adevărat de prestigiul pe care i l-ar fi putut aduce acest premiu, murind doi ani mai târziu, la vârsta de numai 46 de ani, într-un tragic accident rutier.

Citat deseori ca un reprezentant al existențialismului, cu a cărui ideologie a fost asociat pe parcursul întregii sale vieți, autorul a negat totuși apartenența la acest curent, declarând, într-un interviu acordat în 1945 unei publicații locale, că nu este existențialist și că atât el cât și Sartre sunt uimiți de fiecare dată când își regăsesc numele în articole care susțin că amândoi ar fi susținătorii și reprezentanții de marcă ai acestui curent. El a negat vehement orice asociere ideologică cu opera lui Sartre.

Pornind de la declarația sa, critica literară a vremii a încercat să încadreze volumele lui Albert Camus în rândul unui alt curent filozofic, recunoscut sub denumirea de „absurdism”.

Albert Camus a scris în eseul său, „Rebelul”, că întreaga sa viață a fost dedicată combaterii filozofiei nihiliste, sondând în continuare limitele libertății individuale.

Născut în zona Dréan, Albert Camus a fost fiul unei familii de coloniști din Algeria, care era sub colonie franceză până în momentul 1962, când Algeria și-a proclamat independența.

Lucien, tatăl scriitorului, un sărac agricultor, a murit în bătălia de la Marne, din anul 1914, luptând în regimentul de infanterie din Zouave.

După moartea tatălui său, Camus a trăit o copilărie plină de neajunsuri materiale, fiind primit în 1923 la liceu și ulterior urmând cursurile Facultății de Filozofie.

În anul 1930, Albert Camus s-a îmbolnăvit de tuberculoză, acest eveniment nefericit obligându-l să renunțe la fotbal, continuându-și studiile la frecvență redusă și lucrând în același timp.

În anul 1934, autorul s-a căsătorit cu Simone Hie, o dependentă de morfină, dar mariajul lor s-a sfârșit în scurt timp, ca urmare a infidelităților ambilor parteneri.

În 1935, tânărul Camus și-a finalizat studiile, luându-și diploma de licență în filozofie. Începând din primăvara acestui an, Albert Camus începe să se implice în politică, alegând să susțină partidul comunist francez în defavoarea celorlalte ideologii politice promovate în epocă, văzând comunismul ca o modalitate de combatere a inegalităților existente între europeni și nativii din Algeria.

Un an mai târziu a fost fondat și un partid comunist algerian, pe care Albert Camus l-a susținut, ajungând în situația de a fi sancționat de colegii săi de partid, fiind expulzat din rândul acestora în anul 1937, fapt care l-a făcut pe autor să se alăture mișcării anarhiste franceze.

În 1940, autorul s-a recăsătorit, alegând-o de această dată ca parteneră de viață pe Francine Faure, o pianistă și matematiciană, care a dat naștere pe data de 5 septembrie 1945 primilor copii ai autorului, gemenii Catherine și Jean.

După anul 1948, când Camus a fost oficial integrat în mișcarea anarhistă franceză, a început și cariera jurnalistică a acestuia, el publicând numeroase articole în publicațiile „Le Libertaire”, „La révolution Proletarienne” și „Solidaridad Obrera”.

În ceea ce privește creația artistico-literară a acestui scriitor, printre operele sale cele mai cunoscute se numără romanele „Străinul”, „Ciuma” și „Căderea”, care propuneau două atitudini existenţiale numite explicit şi în eseuri: constatarea absurdului existenţei, care dizolvă voinţa, şi lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieţii, și piesele de teatru „Caligula”, „Neînțelegerea”, „Starea de asediu” și „Cei drepți”, care formează dramaturgia camusiană care reia în formă dramatizată idei din romanele şi eseurile acestui autor.

Articol scris de Alexandra Pusca

Articolul următor vă va aduce în prim plan un alt romancier francez, unul dintre reprezentanții marcanți ai naturalismului și o figură politică importantă din acea perioadă: Émile Zola.

Racine

aprilie 28th, 2010 admin Comments off

Jean Racine a fost un celebru dramaturg francez, numele său figurând alături de numele altor doi autori celebri ai secolului al XVII-lea: Corneille și Molière. Creația sa literară a fost apreciată de critica literară a vremii, Racine reușind să se impună printre figurile marcante ale literaturii occidentale.

Recunoscut inițial ca autor de drame, Racine a scris și a publicat și o comedie.

Născut pe data de 22 decembrie 1639, în zona Aisne din nordul Franței, Racine și-a pierdut mama la o vârstă fragedă, fiind crescut de bunicii săi.

După moartea bunicului său, în anul 1649, bunica lui Racine, Marie, a decis să se mute în Port-Royal împreună cu nepotul ei.

Aici, Racine a urmat o educație clasică într-o instituție religioasă din Port-Royal, având șansa de a interacționa cu personalități marcante ale literaturii franceze din acea perioadă, fapt care se va reflecta ulterior în creația artistică și în viața viitoare a autorului.

Pe parcursul studiilor, Racine a excelat în domeniul studiilor clasice, printre temele abordate de acesta în lucrările sale numărându-se cele împrumutate din mitologia greacă și romană, teme care i-au servit ca principală sursă de inspirație acestui scriitor.

Deși intenționa să urmeze o carieră în Drept, cu toate acestea, Racine s-a simțit atras spre o carieră artistică, axându-se în această perioadă pe scrierea de poezii, fapt care i-a oferit ocazia de a-l cunoaște pe criticul literar Nicolas Boileau, cu care autorul se va împrieteni destul de repede.

La scurt timp după aceste întâmplări, Racine ia hotărârea de a se muta la Paris, unde se va integra rapid în cercurile teatrale ale societății franceze din acea vreme.

Deși prima sa piesă, „Amasie”, nu a ajuns să fie jucată pe scenă, următoarele sale creații dramaturgice au început, încetul cu încetul, să se bucure de mai mult succes în rândul publicului iubitor de teatru.

Astfel, pe data de 20 iunie 1664, piesa „La Thébaïde” a fost jucată pe scena pariziană a Teatrului Palatului Regal, fiind interpretată de către trupa de actori a lui Molière, un an mai târziu fiind jucată pe scenă și a două piesă a acestui autor, cunoscută drept „Alexandru cel Mare”.

Piesa s-a bucurat de un enorm succes, fapt care l-a făcut pe Racine să negocieze în secret cu o companie rivală, Hôtel de Bourgogne, să prezinte piesa din moment ce aceștia aveau o reputație mai bună în ceea ce privește tragediile.

Molière însă nu a putut să îl ierte pe Racine pentru această colaborare și pentru faptul că a atras-o de partea sa (atât sentimental, cât și profesional) pe actrița Thérèse du Parc, care juca rolul principal în piesele lui Molière.

Din acest moment, toate piesele lui Racine au fost jucate numai pe scena de la Hôtel de Bourgogne, ruptura dintre Racine și Molière fiind definitivă.

Piesele care poartă semnătura lui Racine au stârnit și numeroase controverse, acesta fiind acuzat că ar dori să-și manipuleze publicul. În scurt timp Racine și-a atras mulți dușmani, printre aceștia numărându-se Pierre Corneille și fratele acestuia, Thomas Corneille.

Implicarea lui Racine într-un scandal din anul 1679 l-a făcut pe acesta să ia decizia de a părăsi viața publică pentru o perioadă.

În această perioadă Racine s-a căsătorit cu Catherine de Romanet, cu care a avut doi fii și cinci fiice.

După ce a renunțat la cariera sa literară, Racine s-a implicat activ în viața de la curte, devenind în anul 1696 secretarul personal al regelui Ludovic al XIV-lea.

Revenirea lui Racine în teatru a avut loc ca urmare a intervenției celei de-a doua soții a regelui, Madame de Maintenon. Din păcate, Racine a murit câțiva ani mai târziu, trupul său fiind înmormântat în biserica Saint Étienne du Mont, din Paris.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Albert Camus” este tema următorului articol care va fi postat pe blog în zilele următoare.

Rolanda, de Hermann Teirlinck

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Herman Teirlick face parte dintre scriitorii carora o lunga si bogata activitate literara le asigura un loc privilegiat in istoria culturala a tarii lor.Asa cum s-a intamplat si cu alte literaturi europene de mai mica circulatie, cea belgiana de expresie flamanda a ajuns la sfarsitul secolului trecut la o etapa de clarificare si precizare a specificului national, de gasire a unei cai proprii prin care sa nu se mai afle la remorca marilor literaturi europene. In acest generos efort de regasire a unei personalitati nationale, Herman Teirlinck isi are un loc de frunte.

“Rolanda” face parte din ceea ce s-ar putea numi seria de opere ale decadentei, formula literara de sursa romantica, dar cu largi prelungiri in epocile mai recente. Aceste scrieri ale decadentei au ca regula initiala un “cuplu” decadent: in primul rand decadenta si extinctia unei categorii umane, in al doilea rand unul sau mai multe personaje stranii, misterioase, dezechilibrate, cu un temperament labil, avand aparenta unei decaderi morale, dar in fapt programate sa aiba aceasta aparenta de extinctia categoriei din care fac parte, fenomen pe care il traiesc si il observa concomitent.

Romanul lui Teirlinck este o piesa de reala virtuozitate, scrisa pe aceasta muchie de cutit care este utilizarea constienta a locurilor comune ale literaturii nationale si europene. O constructie rotunda, care isi cuprinde in sfarsit inceputul, o carte care poate uneori parea socanta si violenta, fara sa ajunga niciodata la dezgust si la imaginea violentei fizice, un sistem de nivele care pana la urma se inglobeaza unele pe celelalte, “Rolanda” este fara indoiala o scriere moderna. Bazata pe categoriile crepusculare ale literaturii din prima jumatate a secolului nostru, ea ajunge in final la un mesaj de mare generozitate si noblete care lasa sa se intrevada ideea atat de fecunda si morala a imposibilitatii distrugerii valorilor.

Articol scris de Eugen Pana

Oraselul, de Heinrich Mann

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Intr-o marturie din 1910, Heinrich Mann declara: “Educatorii mei au fost cartile franceze, boala, viata in Italia si doua femei. Acum sunt in varsta de treizeci si noua de ani si vad in urma mea drumul care a dus, strabatand sase romane, de la afirmarea individualismului la respectul fata de democratie. “Oraselul” meu l-am edificat insa pentru popr,pentru omenire.

In intentia lui Heinrich Mann, avatarurile personajelor din “Oraselul” au menirea sa intrupeze un proces social-politic pozitiv, definit de el si prin “evolutia de la liberalism la democratie”. Semnificatia simbolica a imaginii e subliniata o data mai mult si in raspunsul autorului la prima analiza critica a Oraselului aparuta in presa germana: “Dificultatea consta in aceea ca voiam sa concentrez intr-o actiune desfasurata in cateva zile un proces ce se intinde pe o perioada de peste o suta ani”. Procesul, real si esential, a fost parcurs, desigur, nu numai de Italia.

Miezul fiecaruia dintre capitolele romanului “Oraselul” e plasat, ca un act dintr-o piesa, intr-un cadru scenic: cafeneaua, sala teatrului, piata din centru etc. Aici se intalnesc, se infrunta, isi dezvaluie firea personajele de prim-plan, tot aici se manifesta multimea. “Scenele” sunt regizate magistral. Amintim numai doua: aceea din sala teatrului- inainte de ridicarea cortinei, in timpul reprezentatiei si in antract- si aceea din piata, cand se desfasoara batalia.In amandoua, Heinrich Mann trateaza ansamblul dupa principii orchestrale.

Valorificand experienta fertila acumulata in Italia, “Oraselul” incheie si acumuleaza stralucit prima etapa din cariera literara a lui Heinrich Mann. Scrierile lui de mai tarziu vor raspunde prin tonul grav solicitarilor unei realitati tot mai intunecate. El isi va reaminti mereu cu placere de cartea din 1990, nu numai ca de o realizare din vremi mai senine, ci si ca de una incurajatoare prin optimismul ei. Cititorul de astazi ii confirma aprecierea, facand constatarea ca acest optimism era intru totul indreptatit.

Articol scris de Eugen Pana

Abaddon, exterminatorul, de Ernesto Sabato

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Ingropat mereu si dezgropat de fiecare data, romanul este, probabil, singura pasare Fenix care renaste cu adevarat si ne ajuta, dupa felul cum bate din aripi, sa masuram (fiecare pentru sine) cat spatiu mai ramane aici, jos, pentru conditia umana si cat timp va mai fi acolo, nimeni nu stie unde, pentru a-l strabate de la margini pana la nemargine.

Abaddon, Exterminatorul decupeaza din acest spatiu un fragment infim si foarte concret, perfect raportat geografic, si retine din inexorabila scurgere a timpului distanta dintre doua dupa amiezi cu calendar precis (5 si 6 ianuarie 1973), obligandu-ne sa aflam ca suprafetele au si adancimi, cu mult intuneric in ele si ca deasupra exista multa lumina de care uitam de multe ori, asa cum uitam ca de multe ori clipele pot inchide in ele eternitatea insasi.

In Abaddon, Exterminatorul, romancierul Sabato devine personajul Sabato, coborand printre celelalte, lasandu-se umilit sau incercand sa se faca inteles, refacand actiuni pe care aceste personaje nu le dusesera pana la ultima lor semnificatie, obligandu-le sa le mai intreprinda odata, dintr-o alta varsta sau scrutind impreuna cu ele una si aceeasi conditie umana si civilizatia acestui dublu sfarsit de secol si mileniu.

Abaddon, Exterminatorul isi propune o misiune pe care romanul nu si-a mai asumat-o niciodata: sa inchida in el, unificand-o, intreaga lume. Macar asa adevarul sa fie la un loc.

Articol scris de Eugen Pana

Lumea fenicienilor, de Sabatino Moscati

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Intr-o vreme cand tot mai mult cautam sa deslusim apropierile dintre civilizatii si popoare, cand depasim cu un nemasurat spor de cunostinte ce insemna si un adaos de intelegere a trecutului-schemele fixe si locurile comune ce opuneau unul altuia prea vag si prea superficial granituitele de istorici “Orient” si “Occident”, orice incercare intru luminarea vreunui episod al intalnirilor Apusului cu Rasaritul de-a lungul istoriei nu este numai binevenita ci si incarcata de semnificatii contemporane.

Scriind “Lumea fenicienilor” invatatul autor si universitar italian, Sabatino Moscati, ce si-a dedicat activitatea cercetarii urmelor civilizatiilor semite, in primul rand de-a lungul a numeroase misiuni arheologice pe care le-a condus in Palestina si in Siria, in Sardinia, in Sicilia si in Malta, ne-a oferit in mod metodic si riguros un indrumar sigur spre descifrarea rolului isotirc al acelui neam semitic oriental care a contribuit cel mai mult, cu zeci de secole in urma, la sporirea contactelor de tot felul, pe cai de mare si pe drumuri de uscat, intre Africa, Asia si Europa.

Cu sentimentul de a fi participat putin- de-a lungul paginilor acestei carti pline de miez, nutrite tot mereu din litera izvoarelor ca si din numeroasele date de arta si de arheologie adunate si talmacite de autor-la treptata atingere, in cursul catorva veacuri, a ceea ce numeste Sabatino Moscati “dimensiunea mediteraneana a civilizatiei feniciene” si cu banuiala de a nu se insela prea mult adaugand acestei civilizatii o dimensiune si mai vasta, europeana si universala-daca judecam macar dupa locul Cartaginei in istorie si dupa semnificatia oricarei intalniri dintre Rasarit si Apus, cititorul paraseste evocarea unui crampei de lume vehe cu un spor intelegere pentru ceea ce a fost neincetat in istorie calatoria spre nou.

Articol scris de Eugen Pana

Razboiul taranilor, de Hendrik Conscience

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Desi literatura epica e prezenta in Flandra odata cu inceputurile culturii flamande, primul roman modern apare abia in al patrulea deceniu al veacului al XIX-lea. Genurile artei medievale:gesta, balada, legenda in versuri se prelungesc secole de-a randul pana cand activitatea lui Hendrik Conscience marcheaza o mult asteptata innoire beletristica.

Razboiul taranilor reia, adancindu-le, unele trasaturi specifice ale artei prozatorului, usor de remarcat inca din Leul Flandrei: dragostea pentru eroii proveniti din randurile poporului, lipsa de spectaculozitate a actiunii, atitudinea umanitara. Daca, fara voie, autorul nu s-a putut sustrage influentei lui Vigny sau Merimee, nimic nu inrudeste opera sa cu cea de capa si spada a lui Alexandre Dumas-tatal sau cu monumentalitatea romanului hugolian. Actiunea din “Razboiul taranilor” are loc in 1793, cand tanara republica franceza, continuand politica de expansiune a fostei monarhii care voia sa anexeze Belgia pentru a reconstitui integral vechiul teritoriu al Galiei, ocupa Flandra.

Hendrik Conscience, nascut la Anvers, la 3 decembrie 1812, e fiul unui francez din tinutul Franche-Comte si al unei flamande. Din adolescenta, ca ajutor de institutor, cunoaste realitatile satesti pe care le va reprezenta in multe din povestirile si romanele sale. In 1830 se inscrie voluntar in armata, parasind-o abia dupa sase ani. Inca din acel timp se face cunoscut printre ostasi prin cantecele compuse in vechea forma a taelminner-ilor. Poate de aceea reuseste mai tarziu prezentarea atat de vie a bardului popular din “Razboiul tranilor sau din alte povestiri, adaugand insipratiei din documentele de epoca pe care se bizuie aceste portrete, trairea personala.

Articol scris de Eugen Pana

Renastere si renasteri in arta occidentala, Erwin Panofski

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Intr-un inceput de veac, cand se facea estetica psihologica si se punea accentul decisiv pe empiria artei, Erwin Panofsky a fost printre cei care a indraznit sa militeze-prin opere constructive si nu prin demogogie aleatorie-pentru o filozofie a artei si-prin extensiune-a culturii, fundate pe criterii epistemologice si pe semnificatii sociale. Pentru a ajunge la explicarea si aprecierea adecvata a continutului, in cuprinzatorul ansamblu al investigatiei de istoria artei intra si anchete lingvistice, politice, juridice, economice, filozofice, religioase, care merita, dupa expresia lui Panofsky, primul nume de “umanioare”.

Precum bine se stie, renasterea artelor plastice nu este decat una din expresiile majore ale universului de idei, atitudini si sentimente ce a constituit tezaurul de valori ale umanismului renascentist. De aceea, largul orizont ideatic in care Panofsky inscrie problema renasterii depaseste cu mult conventionalismul cunoacut si difuzat. Reasezarea fenomenului studiat in aceasta perspectiva il indreptateste pe istoricul artei si filozoful culturii Erwin Panofsky sa scrie: “Expansiunea treptata a universului umanistic de la literatura la pictura, de la pictura la celelalte arte si de la celelalte arte la stiintele naturale a produs o schimbare semnificativa in interpretarea originala a procesului atat de felurit designat ca “redesteptare”, “restaurare”, retrezire”, “resurectie”, sau “renastere”.

Opera de arta este impactul intre ceea ce a fost si ceea ce este sau va fi, cu alte cuvinte, impactul intre traditie si innoire.Artistul creaza pe fond de traditie progresista si in temeiul unui stil original, altfel fapta lui ramane fara noima pentru lumea frumusetilor perene.

Cartea “Renastere si renasteri in arta occidentala” este disponibila aici

Articol scris de Eugen Pana

Misterul Bomarzo, de Hella S. Haasse

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Parcul castelului de la Bomarzo, “gradina cu monstri” cum e denumit, este un monument de arhitectura peisagistica si sculptura totodata. In interpretarea semnificatiei straniilor lui figuri de piatra, cartea aceasta e un eseu reusit.

O vorba a lui Leone Battista Alberti, la care se refera adeseori comentatorii artei Renasterii, cere ca in arhitectura sa nu intre nimic din ceea ce n-ar fi traductibil filozofic. Extrapolarea la alte arte este licita si promitatoare; bineinteles, si in cazul acesta.

Parcul de la Bomarzo, care a luat fiinta din insarcinarea lui Vicino Orsini putin dupa 1560, cu patru ani inaintea mortii lui Michelangelo, se prezinta ca o meraviglia sculpturala si arhitecturala. Din inscriptii aflatoare in parc se stie ce anume trebuia sa insemne acest sacro basco: o “padure sacra care nu – si gaseste asemanare”.

Oamenii veacului al XVI-lea, superstitiosi inca, se lecuiau de spaimele nestiutului extrapolandu-si monstrii subconstientului in lumea externa. Si faceau asta cu sensul aventurii spirituale majore, cu dragostea de arta a celui pentru care filozofia se exprima prin forme, dar dincolo de talcul lor imediat, acumulandu-si pe un drum ascendent straturile de semnificatii succesiv revelate. Curiozitate turistica, parcul de la Bomarzo este si o dovada a reactiilor contradictorii, antagoniste, ale spiritului clasic european, ordonat si masurat, fata de problema unei lumi ale carei intelesuri se ofera explicatiei numai prin luciditatea gandului limpezit. “E per piu non poter, fo quaunt’ io posso!”

Articol scris de Eugen Pana

Pierre Corneille

aprilie 26th, 2010 admin Comments off

Născut pe data de 6 iunie 1606, Pierre Corneille a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, numele său impunându-se în istoria literară franceză alături de numele altor autori deja cunoscuți, precum Molière și Racine.

Fiind catalogat de critica literară a vremii în care a trăit drept unul dintre fondatorii tragediei franceze, Pierre Corneille este autorul unui număr impresionant de piese de teatru, care au fost scrise și interpretate pe scenă pe parcursul a mai bine de patruzeci de ani.

Născut la Rouen, în Franța, într-o familie modestă, Pierre Corneille a primit o educație iezuită riguroasă.

La vârsta de 18 ani autorul a luat hotărârea de a urma Facultatea de Drept, tatăl tânărului Corneille asigurându-i acestuia două posturi în Rouen, în cadrul Departamentului pentru Păduri și Râuri.

Lucrând aici, Pierre Corneille a redactat și prima sa piesă dramaturgică, o comedie, cunoscută drept „Mélite”.

Deși nu este cunoscută data exactă a finalizării acestei piese, cu toate acestea, textul piesei a devenit cunoscut în anul 1629, când piesa a fost interpretată pentru prima oară de o trupă de actori ambulanți cu care Corneille intrase în contact în acea perioadă.

Actorii au apreciat piesa și au ales-o ca parte componentă a repertoriului lor. După ce piesa s-a bucurat de un enorm succes la Paris, Corneille a început să scrie și alte piese, în curând scrisul devenind una dintre preocupările constante ale autorului.

În perioada care a urmat, Corneille s-a mutat la Paris, piesele sale devenind într-un timp relativ redus, unele dintre cele mai jucate și apreciate texte dramaturgice din acea perioadă, fapt care l-a plasat pe autor printre preferații intelectualității franceze contemporane lui.

Creația sa literară din tinerețe reflectă societatea franceză a secolului al XVII-lea, descriind limbajul și comportamentul populației franceze de atunci.

După o perioadă guvernată de scrierea de comedii, în anul 1635, Pierre Corneille face în sfârșit pasul către un alt gen literar, acesta fiind anul în care autorul își face cunoscută prima tragedie, cunoscută de publicul larg drept „Medeea”.

Încă din 1634, autorul fusese ales să scrie versuri pentru evenimentul vizitei cardinalului Richelieu la Rouen, moment în care cardinalul a observat și apreciat talentul scriitoricesc al lui Corneille, alegându-l să facă parte dintre primii cinci mari autori francezi ai vremii sale.

Alături de Corneille, mai erau incluși în această categorie Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou și Claude de Lestoile.

Rolul celor cinci autori era acela de a trasforma în realitate visul cardinalului Richelieu, creând un nou tip de dramaturgie, caracterizată de promovarea virtuții și a valorilor morale ale societății franceze din acea perioadă. Mai mult decât atât, cardinalul a venit chiar și cu idei, pe care cei cinci autori aveau obligația de a le transpune într-o formă dramaturgică.

Cu toate acestea, limitele trasate de către cardinal erau mult prea restrictive pentru Corneille, care își dorea să transmită mai multe idei, ba chiar să inoveze în operele sale.

După terminarea contractului de muncă pe care autorul îl încheiase cu cardinalul Richelieu, Corneille a luat hotărârea de a se reîntoarce la Rouen.

După întoarcerea acasă, Corneille a scris piesa „Cidul”, care este considerată și în zilele noastre drept una dintre cele mai reușite piese ale autorului.

Prima ediție a acestei piese datează din anul 1637, fiind subintitulată sugestiv „tragico-comedie”, cu scopul de a sfida clasica distincție „comedie vs. tragedie”.

Cu toate că piesa a fost una dintre cele mai apreciate ale vremii sale, polemicile stârnite în jurul ei nu au fost unele exclusiv favorabile. Cauza rumorilor a fost reprezentată de faptul că autorul piesei nu a respectat clasicele unități de timp, spațiu și acțiune ale unei piese de acest gen.

Scandalul declanșat în jurul acestei piese l-a făcut pe Corneille să se retragă pentru o perioadă din viața publică, alegând să se întoarcă le Rouen, pe meleagurile natale. Continuând să își dedice cea mai mare parte din viață scrisului, creațiile ulterioare ale acestui autor nu s-au bucurat de aceeași faimă precum scrierile sale din tinerețe.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în prim plan aspecte biografice, dar și elemente caracteristice operei unui alt scriitor francez: Racine.

Eugen Ionescu (Eugène Ionesco)

aprilie 25th, 2010 admin Comments off

Cunoscut de istoria literară drept Eugène Ionesco și considerat de critica literară internațională drept un autor francez, Eugen Ionescu este în realitate un autor de origine română. Singurul aspect care îl apropie de meleagurile franceze este faptul că și-a petrecut o mare parte din viață în Franța, o parte importantă a operelor sale fiind publicată în limba franceză.

Născut pe data de 26 noiembrie 1909, Eugen Ionescu a reușit să se impună rapid în istoria literară ca dramaturg, operele sale accentuând într-un mod unic solitudinea și insignifiața existenței umane, existență catalogată de autorul însuși drept „efemeră”.

Scriitorul s-a născut în Slatina, cu un tată român, și o mamă cu o moștenire genetică și culturală franceză și greco-romană, de religie protestantă.

Eugen Ionescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Franța, unde a avut ocazia de a-și expune cu hotărâre punctele de vedere și convingerile ideologice.

Descriindu-l pe acest autor, Deborah B. Gaensbauer declara că, întors dintr-o lume mai bună, în care autorul credea, odată ajuns pe Pământ, pășind pe această lume, el a observat aproape instantaneu decăderea umană, corupția și nimicnicia existenței umane în general.

Coroborate cu conștientizarea faptului că, mai devreme sau mai târziu, toți murim, aceste elemente, specifice lumii în care trăim, l-au făcut pe autor să se exprime în paginile operelor sale cu atât de multă înverșunate, condamnând sau ironizând aspectele negative ale societății contemporane lui.

Cea mai mare parte a operei sale de maturitate reflectă tocmai concepțiile adânc înrădăcinate ale acestui autor, accentuând dezgustul acestuia pentru lumea tangibilă, manifestând în același timp neîncrederea autorului în eficiența comunicării interumane.

Eugen Ionescu a crezut pe parcursul întregii sale vieți în existența unei lumi superior mai bune, la care însă, oameni fiind, nu avem acces.

Ecouri ale experienței sale pot fi observate în notele de subsol și în conținutul tematic pe care acest autor l-a utilizat în operele sale, prin descrierea unor personaje care râvnesc să ajungă într-un oraș al luminii, sau care percep existența unei lumi de dincolo.

Alte teme asupra cărora insistă autorul în scrierile sale sunt: banalitatea lumii în care trăim și care adesea ne conduce către stări depresive, revelațiile asupra frumuseții, prezentate într-o ramă pesimistă, precum și inevitabilul morții.

În 1925, Eugen Ionescu se întoarce împreună cu părinții săi în țară, după divorțul acestora. Aici urmează cursurile Colegiului Național Sfântul Sava, după finalizarea cărora optează pentru aprofundarea literaturii franceze, în cadrul Universității din București, ale cărei cursuri le urmează în perioada 1928 și 1933, calificându-se ca profesor de limba franceză.

Pe parcursul acestei perioade, Eugen Ionescu îi întâlnește pe alți doi importanți autori ai literaturii naționale, Emil Cioran și Mircea Eliade, care îi vor deveni prieteni foarte buni în perioada următoare.

În anul 1936, Eugen Ionescu se căsătorește cu Rodica Burileanu, împreună cu care va avea o fetiță, căreia autorul îi va scrie povești neconvenționale pentru copii.

Doi ani mai târziu, Eugen Ionescu decide să plece, împreună cu familia sa, în Franța, pentru a-și susține teza de doctorat.

Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, autorul și familia sa decid să rămână pentru încă o vreme pe meleagurile franceze, trăind la Marseille până în anul 1944, când decid să se mute la Paris.

În anul 1970, autorul devine membru al Academiei Franceze, fiind și deținătorul unui număr impresionant de premii.

Renumit scriitor, apreciat, dar și aspru criticat de istoria literară, Eugen Ionescu a reușit, prin intermediul operelor sale să declanșeze numeroase controverse, devenind un simbol literar recunoscut pe plan internațional.

Autorul s-a stins din viață la vârsta de 84 de ani, fiind înmormântat în celebrul cimitir din Montparnasse (Paris).

Articol scris de Alexandra Pusca

„Corneille” este titlul următorului articol care va fi postat pe blog.

Molière

aprilie 24th, 2010 admin 1 comentariu

Deși recunoscut de publicul larg de cititori drept Molière, numele real al acestui celebru dramaturg francez era de fapt Jean-Baptiste Poquelin.

Născut pe data de 15 ianuarie 1622, Molière s-a impus rapid ca scriitor de piese de teatru și ca actor, fiind considerat de istoria literară drept unul dintre cei mai mari maeștri ai comediei din întreaga literatură occidentală.

Printre piesele cele mai cunoscute ale acestui autor se numără: „Le Misanthrope”, „L’École des femmes”, „Tartuffe ou L’Imposteur”, „L’Avare” ou „L’École du mensonge”, „Le Malade imaginaire” și „Le Bourgeois gentilhomme”.

Născut într-o familie bogată, Molière a urmat cursurile Colegiului din Clermont, unde a învățat primele noțiuni teoretice despre literatură și în special despre dramaturgie.

Molière s-a născut la Paris, tatăl său fiind Jean Poquelin, iar mama sa Marie Cressé, fiica unei prospere familii burgheze.

Pierzându-și mama la vârsta de numai zece ani, Molière s-a apropiat foarte mult, în anii care au urmat, de tatăl său, care s-a ocupat de educația sa.

Deși studiase deja la celebrul Colegiu din Clermont, Molière a fost atras și de Drept, studiind ca avocat de provincie în jurul anului 1642. Nu se știe însă dacă a reușit să și finalizeze aceste studii.

În iunie 1643, la vârsta de 21 de ani, Molière ia pentru prima oară în viață decizia de a se îndepărta de aristocrația cu care intrase în contact de la o vârstă fragedă, luând hotărârea de a urma o carieră de actor.

Astfel, părăsindu-și tatăl, Molière s-a alăturat lui Madeleine Béjart pentru a pune bazele teatrului L’Illustre, efortul lor fiind susținut ulterior și de fratele și sora lui Madeleine.

Cei treisprezece ani pe care autorul și i-a petrecut jucând ca actor, l-au ajutat pe acesta să își finiseze și să își perfecționeze abilitățile comice pe care trebuia să le dețină orice dramaturg.

Debutul său ca scriitor a fost profund influențat de aceste aspecte, Molière combinând elemente din „Commedia dell’Arte” cu stilul său scriitoricesc din ce în ce mai rafinat.

Prin intervenția mai multor aristocrați ai acelei perioade, Molière a primit aprobarea de a organiza la Luvru, în fața regelui însuși, o reprezentație a uneia dintre piesele sale, alături de o piesă a deja faimosului Corneille.

Ca urmare a acestei întâmplări, lui Molière i s-a permis să utilizeze oricând dorea sala „Petit-Bourbon” de la Luvru, sală special amenajată pentru reprezentațiile teatrale.

Ulterior, lui Molière i-a fost încredințat, cu același scop și Palatul Regal.

Piesele prezentate în ambele locații s-au bucurat de un succes foarte mare în rândul parizienilor din acea vreme. Ca răsplată pentru succesul de care s-au bucurat piesele sale, Molière și actorii săi au primit numele de „Trupa Regelui”, acesta continuându-și activitatea ca unic autor oficial al evenimentelor de acest gen organizate la Curtea Regală.

În ciuda faptului că operele sale s-au bucurat de aprecierea regelui și a parizienilor, cu toate aceastea, piesele semnate de Molière au fost aspru criticate de moraliștii acelei perioade, precum și de reprezentanții bisericii romano-catolice.

Începând din anul 1667, sănătatea autorului a început să se deterioreze, acesta văzându-se obligat să se retragă pentru o perioadă. În anul 1673, jucând pe scenă în piesa „Le Malade imaginaire”, Molière a avut o criză din cauza tuberculozei de care suferea. A reușit să termine reprezentația, dar a murit câteva ore mai târziu.

Eforturile acestui autor de a urma cariera pe care și-o dorea nu au fost ușoare, ci din contră, drumul său către recunoașterea internațională, atât în perioada contemporană lui, cât și în zilele noastre, a fost unul cu multe obstacole. Cu toate acestea, Molière a reușit să își îndeplinească visul, trăind și murind pe scenă.

Articol scris de Alexandra Pusca

Articolul următor vă va aduce în prim plan viața și creația artistică a unui alt autor francez. Pentru a afla despre cine este vorba vă invităm să citiți cu plăcere și articolul viitor care va fi postat pe blog în zilele următoare.

Victor Hugo

aprilie 23rd, 2010 admin Comments off

Autor celebru de romane, poet, dramaturg și eseist, Victor Hugo a fost un important reprezentant al romantismului francez.

Născut pe data de 26 februarie 1802 în Franța, Victor Hugo s-a impus inițial în istoria literară ca poet, romanele și creațiile sale dramaturgice ulterioare având rolul de a-i consolida reputația deja creată.

Dintre volumele sale de poezie, cele mai cunoscute sunt „Les Contemplations” și „La légende des siècles”, volume care au fost apreciate de critica literară a vremii.

Pornind de la aceste lucrări, Victor Hugo a fost considerat deseori ca fiind unul dintre cei mai mari poeți francezi.

Pe plan internațional, lucrările sale cele mai cunoscute și apreciate au fost reprezentate însă, nu de creația sa lirică, ci de romanele „Mizerabilii” și „Notre-Dame de Paris”.

Susținător al conservatorismului în tinerețe, ulterior, Victor Hugo a devenit un susținător al liberalismului perioadei contemporane lui. Odată cu trecerea timpului, autorul a devenit un susținător al republicii, creația sa artistică abordând numeroase subiecte politice și sociale pe de o parte, dar și aspecte artistice ale perioadei pe de altă parte.

Victor Hugo este cel de-al treilea și cel mai mic fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo și al lui Sophie Trébuchet.

Născut în 1802 în Besançon, Victor Hugo și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Franța. În perioada exilului din vremea lui Napoleon al III-lea, scriitorul francez a trăit pentru o scurtă perioadă de timp (1851) în Bruxelles, dar și în alte orașe europene.

Cea care s-a ocupat de educația tânărului Victor Hugo a fost mama sa, care l-a îndemnat pe aceasta să opteze pentru o carieră literară.

Susținător înfocat al monarhiei franceze, Victor Hugo a început să se revolte împotriva acesteia, ca urmare a evenimentelor ce au avut loc în cadrul revoluției din 1848. Astfel, dacă opera de tinerețe a acestui autor a fost influențată într-o măsură importantă de imaginea regelui, creația lui ulterioară a militat pentru politica republicană.

În anii care au urmat, îndrăgostit fiind, Victor Hugo încalcă dorința mamei sale și se logodește cu prietena sa din copilărie, Adèle Foucher.

Fiind foarte apropiat de mama sa, scriitorul a decis să facă pasul de a se căsători, abia în 1822, cu cea pe care o iubea, căsătoria lor fiind oficializată la un an după moartea mamei autorului.

Un an mai târziu s-a născut primul copil al cuplului Hugo, pe nume Léopold. Din păcate, copilul s-a stins din viață câțiva ani mai târziu.

Victor Hugo și soția sa au avut după aceea alți patru copii: Léopoldine (28 august 1824), Charles (4 noiembrie 1826), François-Victor (28 octombrie 1828) and Adèle (24 august 1830).

În ceea ce privește debutul editorial al acestui autor, Hugo și-a publicat primul roman, intitulat „Han d’Islande”, în anul 1823. Trei ani mai târziu a fost publicat și al doilea roman care poartă semnătura acestui autor, romanul fiind intitulat „Bug-Jargal”.

Între 1829 și 1840, Victor Hugo a publicat alte cinci volume de poezii de această dată („Les Orientales”, 1829, „Les Feuilles d’automne”, 1831, „Les Chants du crépuscule”, 1835, „Les Voix intérieures”, 1837 și „Les Rayons et les ombres”, 1840), aceste volume consolidându-i autorului reputația și plasându-l în rândul unora dintre cei mai talentați poeți ai vremii sale.

Pierderea fiicei sale mai mari, Adèle, la vârsta de numai 19 ani, l-a afectat foarte mult pe Victor Hugo și pe familia sa.

Victor Hugo a scris ulterior acestui eveniment un număr impresionant de poeme, care amintesc despre viața și moartea fiicei sale iubite. Unul dintre cele mai faimoase poeme ale sale a fost probabil „Demain, dès l’aube”, care descrie vizitele repetate ale autorului la mormântul fiicei sale.

Vă invităm să redescoperim împreună impresionanta operă a acestui autor.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Molière” este tema următorului articol care va fi postat pe blog în perioada următoare.

Benjamin Constant

aprilie 22nd, 2010 admin Comments off

Născut pe data de 25 octombrie 1767, Henri Benjamin Constant de Rebecque a fost un scriitor și reprezentant de seamă al intelectualității din perioada contemporană lui.

Născut pe meleagurile elvețiene, Benjamin Constant s-a implicat în politica Franței, acesta militând pentru promovarea liberalismului, al cărui susținător era.

Născut în regiunea Lausanne, din Elveția, Benjamin Constant a avut parte de o educație privată, asigurată de unii dintre cei mai buni profesori ai vremii. Autorul a fost în același timp și absolvent al Universității din Erlangen, din Bavaria, și al Universității din Edinburgh, din Scoția.

Acesta și-a petrecut mulți ani din viață călătorind în țări precum Franța, Elveția, Germania și Marea Britanie, unde a avut ocazia de a observa regimul politic al fiecăreia dintre aceste state.

Benjamin Constant s-a implicat în politica franceză, lucrând ca om politic și ca orator în perioada 1815-1830.

În cea de-a doua jumătate a Revoluției Franceze, autorul a devenit membru al Camerei Deputaților, impunându-se rapid drept unul dintre cei mai importanți oratori și oameni politici ai vremii sale.

Pornind de la principiile sale liberale, Benjamin Constant a promovat libertatea de expresie, accentuând distincția dintre semantica libertății în accepțiune clasică și libertatea înțeleasă și interpretată în spațiul cultural și social modern.

După analizele pe care le-a conceput, Benjamin Constant a ajuns la concluzia că libertatea reprezintă de fapt trasarea unei frontiere între viața privată și autoritatea publică. Mai simplu spus este limita dintre public și privat, autorul fiind un susținător al societății de tip clasic, axată pe spațiul public, spre deosebire de societatea modernă în care primează pentru indivizi importanța vieții private.

Crezul politic al lui Benjamin Constant era acela că susținătorii reformei aveau drept unic scop interpretarea eronată a unor modele clasice de guvernare pentru a instaura un regim despotic sub numele generic de „republică”.

În acest context, autorul a continuat să condamne ipocrizia oamenilor politici de atunci, încercând să explice populației că ideea de libertate promovată în acea perioadă era în fapt una iluzorie, fiind în realitate o ideologie lipsită de fundament.

Într-o societate modernă, comerțul este noua lege în concepția scriitorului.

Alături de ideile sale politice deja menționate anterior, Benjamin Constant a conceput o nouă teorie, insistând de această dată asupra problematicii monarhiei constituționale, în care puterea regală se dorea a fi una neutră, de protejare, echilibrare și reducere a exceselor de ordin executiv, legislativ și juridic.

În concepția acestui autor, puterea executivă era rezervată unui Consiliu de Miniștri care, deși numit de către rege, avea ultimul cuvânt de spus în fața Parlamentului. Benjamin Constant a insistat asupra importanței de a informa populația asupra faptului că nu regele, ci miniștrii sunt cei care au mai multe de spus în deciziile care privesc binele țării și pe cel al populației: „regele conduce, dar nu guvernează”.

Această clarificare teoretică era una foarte importantă pentru evoluția ulterioară a guvernării parlamentare în Franța și oriunde în lume.

Teoriile și ideile politice promovate cu tărie de Benjamin Constant au fost aplicate în Portugalia, în anul 1822 și în Brazilia, în anul 1824.

În ceea ce privește creația literară a lui Benjamin Constant, acesta a reușit să își publice un singur roman de-a lungul vieții: „Adolphe” (1816), roman care descrie o poveste de dragoste dintre un tânăr și o curtezană.

Conținutul tematic al romanului insistă asupra primelor clipe ale înfiripării sentimentului de iubire în sufletul tânărului. Fiind începută cu o descriere autobiografică a două povești de dragoste, cartea evoluează către prezentarea poveștii celor două personaje.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Victor Hugo” este tema următorului articol care va fi postat pe blog.

Simone de Beauvoir

aprilie 21st, 2010 admin 6 comentarii

Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir, cunoscută drept Simone de Beauvoir, a fost o autoare franceză născută pe data de 9 ianuarie 1908.

Scriitoare, reprezentantă a filozofiei existențialiste, susținătoare a mișcării feministe, susținătoare a marxismului și a teoriilor socialiste, Simone de Beauvoir este autoarea unui număr impresionant de romane, de monografii cu un conținut tematic filozofic, politic și social, scriind în același timp eseuri, biografii și autobiografii.

Ea a devenit celebră prin intermediul romanelor sale cu un conținut metafizic. Printre titlurile cunoscute publicate de această autoare se numără: „She came to stay”, „The Mandarins”, „The second sex” (un studiu în care sunt analizate opresiunile asupra femeilor, lucrarea incluzând și principiile de bază ale feminismului promovat cu tărie de autoare).

Simone de Beauvoir a fost fiica mai mare a lui Georges Bertrand de Beauvoir, avocat și actor amator, și a soției acestuia, Francoise Brasseur.

Copil fiind, Simone de Beauvoir era foarte răsfățată de familie, reușind prin personalitatea ei puternică să îi persuadeze mereu pe cei din jurul ei ca să facă ceea ce își dorea ea.

Singura prietenă a lui Simone de Beauvoir din perioada copilăriei și adolescenței era sora ei mai mică, Helene, de care autoarea era foarte apropiată.

Făcând parte dintr-o familie de intelectuali din clasa de mijloc, Simone de Beauvoir și familia ei au avut mult de suferit din cauza bunicului matern, Gustave Brasseur, președinte al unei bănci, care a fost implicat într-un furt bancar, faptă care a dezonorat și sărăcit întreaga familie de Beauvoir.

Viitorul lui Simone de Beauvoir și al surorii ei era unul destul de sumbru din cauza acestei întâmplări și din cauza lipsei unei dote pentru cele două fiice.

Conștientizarea faptului că tatăl autoarei și-ar fi dorit să aibă un fiu în loc de două fiice nu a reprezentat un element negativ în viața autoarei, pentru că tatăl ei spunea deseori, referindu-se la Simone că, în ciuda faptului că este o femeie, aceasta gândește ca un bărbat, iar acest aspect îl făcea pe tatăl autoarei să fie mândru ori de câte ori avea ocazia să vorbească despre fiica sa cea mare.

Elevă și studentă conștiincioasă, Simone de Beauvoir a devenit rapid o reprezentantă de seamă a intelectualității din acea perioadă, pasiunea acesteia pentru teatru și pentru literatură fiind moștenită de la tatăl său.

În timp ce sora mai mică a autoarei a devenit pictoriță, Simone de Beauvoir a optat pentru o carieră literară, fiind ferm convinsă că doar munca și școala o vor putea ajuta să scape de sărăcie.

Adolescentă fiind, aceasta își dedica întreg timpul cititului și învățatului. Urmând niște școli modeste din acea perioadă, cele două surori au fost urmărite îndeaproape de mama lor, care le însoțea până și la cursuri după cum era de așteptat în acea vreme.

În cadrul școlii, Simone a cunoscut-o pe una dintre cele mai bune prietene ale sale, Elisabeth le Coin, cunoscută în memoriile autoarei drept Zaza.

Iubind școala mai mult decât orice altceva, Simone a absolvit cursurile urmate în anul 1924, meritele ei școlare fiind recunoscute de către instituția de învățământ care i-a acordat o distincție.

Încă de la vârsta de numai 15 ani, Simone a decis că își dorește să devină o scriitoare, iar Jacques Champigneulle a devenit mentorul ei intelectual și un bun prieten care i-a ghidat pașii în cariera sa viitoare.

Cu toate acestea, în ciuda apropierii dintre cei doi, relația lor nu a devenit una intimă așa cum mama lui Simone și-ar fi dorit.

După finalizarea liceului, susținând ca probe de bacalaureat matematica și filozofia, Simone de Beauvoir a optat pentru urmarea unor studii de matematică în cadrul Institutului Catolic și a unor studii literare în cadrul institutului Sainte-Marie. Ulterior a absolvit Faculatea de Filozofie de la Sorbona. Pe parcursul studiilor urmate aici, Simone a interacționat cu mai mulți intelectuali ai vremii, printre care Maurice Merleau-Ponty, Rene Maheu și Jean-Paul Sartre, care i-au influențat foarte mult viața și creația literară ulterioară.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Benjamin Constant” este tema următorului articol, care va aduce în prim plan aspecte din viața și opera acestui scriitor al sfârșitului de secol XVIII și începutul secolului al XIX-lea.