Coltul Colectionarului

Editura: Minerva
Anul publicarii: 1974
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 236
Limba: Romana

Cine a mers la şcoală în România, îşi conturează chipul artistic al lui Liviu Rebreanu în umbra comentariilor şcolare insipide despre tematica socială a condiţiei ţăranului, cele mai cunoscute romane ale sale fiind „Ion” şi „Răscoala”, ceea ce este şi de aşteptat în spaţiul unei civilizaţii dominate de spiritual tradiţionalism secole de-a rândul. Pe planul intrigii psihologice, în topul preferinţelor se află „Pădurea spânzuraţilor”, datorită tematicii de interes (în acea vreme) a războiului. Astfel scriitura de factură spiritual-erotică a fost aşezată, din păcate, pe plan secund. Dacă în „Ciuleandra” iubirea este pretext pentru crimă şi prin urmare pentru studiul structurii interioare a ucigaşului, în „Adam şi Eva” dragostea capătă sens filosofic, ea fiind sursa fericirii şi prin urmare, scopul final al existenţei noastre.

Valoarea meditativă a romanului se datorează surselor multiple de inspiraţie. Nevoia de alăturare şi predestinarea aparţin mitului antic al androginului, mai precis lui Platon. Metempsihoza este element al spiritualităţii orientale şi a fost deja abordată de Eminescu, în nuvela „Avatarii faraonului Tla”. Acest motiv va fi folosit şi mai târziu de Mircea Eliade, în cartea „Nunta în cer”.

Firul epic se desfăşoară de-a lungul a şapte vieţi ale aceluiaşi spirit, care încearcă să se unească cu sufletul pereche. Cifra şapte şi multiplii ei apar necontenit în structurarea cărţii: şapte vieţi, şapte capitole cu şapte părţi fiecare, şi nu numai. Pe traseul narativ, ea apare sub forma zilelor de naştere, a datelor de decese, a perioadelor de călătorii, a ritualurilor antice etc. Astfel ritmul obsedant al regăsirilor şi despărţirilor brutale este dublat de mesajul cifrei magice. Şaptele semnifica împlinirea vremii şi desăvârşirea lumii. Sfântul Augustin spunea că măsoară timpul peregrinării omului pe pământ, timpul istoriei. Şi tocmai această curioasă călătorie prin vremuri şi civilizaţii potenţează valoarea culturală şi farmecul de basm în care se desfăşoară saga iubirii.

„Avem şapte povestiri pentru călătoria sufletului, cu şapte oboluri spre vămile nefiinţei. Ele se desfăşoară într-un tempo vertiginos şi într-un stil adecvat basmului. Străbătând cele şapte cercuri ale unui Purgatoriu al Iubirii, cele două suflete ajung la limanul şi împlinirea marii năzuinţe: contopirea spirituala”, scria Perpessicius într-o cronică, la scurt timp după lansarea cărţii.

Căutarea disperată, dar curajoasă a cuplul arhetipal se desfăşoara în şapte perioade istorice foarte diferite.

Personajul principal, Toma Novac, trece prin mai multe vieţi, este pe rând păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în timpul împăratului Tiberiu, călugăr în Germania medievală, medic în Franţa revoluţionară şi în fine, profesor universitar la Bucureşti. Personajele feminine,care motivează loialitatea jumătăţii masculine,ce devine un adevărat peregrin al iubirii, dau titlu fiecărui capitol: Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne şi Ileana. Pe măsură ce tensiunea conflictuală se accentuează, se observă o avansare a statutului bărbatului, de la membrul unei caste inferioare, la un filozof bogat, acestea sugerând apropierea de ultima reîncanare şi deci, deznodământul, care nefiind surprinzător, face trimitere la deznodământul oricărei existenţe: desăvârşirea spirituală.

În opinia mea, poezia interioară, filosofică, a personajelor acestui şir de nuvele în ramă, nu îşi are originea doar în mitul platonician, ci în sensul pe care îl are chiar căutarea. Ea reprezintă drumul către fericire, ce readuce sufletele la matcă, la universalitate, depăşind fizic posibilităţile omului: „ Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea”. Împlinirea duce la realcatuirea ordinii primordiale, la echilibrul lumii, ea fiind combustibilul mecanicii sufletelor, mecanică ce îl determină pe Rebreanu să îi găsească formula şi limbajul: „Cine vrea să explice “totul” prin cuvinte, ajunge curând să nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa când vrem să identificăm cuvântul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege.”

Această carte îl scoate pe Rebreanu din tiparul realist, de observaţie a planului imediat al existenţei şi îl aruncă în spaţiul infinit şi nesigur al marilor căutări spirituale, unde el nu se rătăceşte, ci îşi completează prin complexitate şi profunzime portretul de prozator. Pe noi, cititorii, ne scoate din cătuşele dogmatice ale ortodoxismului balcanic şi ne oferă o exotică şi chiar didactică plimbare prin spaţii şi credinţe mai de la Răsărit. Şi în consecinţă, dar nu în ultimul rând, investigaţia la care îndeamnă scriitorul, prin viscerele spiritului şi gândirii fiecăruia, este de necesitate actuală în vremuri de înaltă tehnologie, dar seci şi derutante în privinţă spiritualităţii.

Articol scris de Georgiana Constantin