Arhivă

Arhivă pentru ‘Perioada interbelica’ Categoria

Prolifica perioadă literară interbelică

ianuarie 30th, 2010 admin 1 comentariu

Perioada interbelică: a fost sau nu cea mai prolifică perioadă de creație culturală din istoria României?

Fie că este vorba despre proză, poezie sau dramaturgie, perioada interbelică este poate cea mai prolifică din istoria literaturii române în toate domeniile și pentru toate genurile. Nume sonore de autori români au activat în această perioadă.

În ilustrarea contextului cultural al epocii este important să amintim de faptul că perioada dintre cele două Războaie Mondiale s-a impus drept una de inovație culturală și de modernizare a culturii românești.

Perioada interbelică s-a manifestat drept una de efervescență culturală și literară prin multitudinea de scrieri care au fost publicate între anii 1918 și 1944.

Cu toate acestea, cea mai prolifică specie a genului epic rămâne romanul, regăsit în creațiile literare a numeroși scriitori ai acestei perioade. Anii interbelici s-au caracterizat în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care, în scurt timp, atinge nivelul valoric european.

Romanul românesc își lărgește tematica, cuprinzând medii sociale diferite și problematici mai bogate și complexe. Activitatea prodigioasă a autorilor acestei perioade a impus romanul ca specie supremă a epocii.

Curentul literar care se impune acum este modernismul, opus tradiționalismului, prin proclamarea unor noi principii ale creației, prin susținerea sincronizării literaturii naționale cu cea europeană, prin promovarea tinerelor talente, prin eliminarea decalajului în cultură și trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspirație urbană.

Printre principalii scriitori ai acestei perioade se remarcă Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și mulți alții, romanele lor ajungând să fie recunoscute chiar și în afara granițelor țării.

Nici lirica sau dramaturgia nu puteau să lipsească din acest decor și merită să amintim de creațiile inedite ale unor poeți precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu.

Mateiu Caragiale a scris și poezie, dar se impune prin proza sa, G. M. Zamfirescu și Mihail Sebastian s-au ilustrat și ca romancieri deși, adevărata notorietate și-au câștigat-o în teatru. Un caz aparte este reprezentat de Camil Petrescu, autor care a reușit să se impună în literatura română interbelică în dramaturgie, proză și chiar poezie, numărându-se printre deschizătorii de drumuri noi. „Opera sa are însă o asemenea unitate interioară, încât prezentarea ei globală se impune neapărat” (Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”).

Ilustrarea perioadei interbelice nu ar fi fost una exactă fără să amintim și de George Călinescu, a cărui personalitate a fost profund marcată de activitatea sa de critic și istoric literar, dar care a reușit să ofere literaturii române interbelice inconfundabilul roman „Enigma Otiliei”.

Operele tuturor acestor scriitori, alături de numele multor alți autori, constituie o surpriză și reprezintă rodul noii ambianțe scriitoricești.

Perioada dintre cele două Războaie Mondiale a reușit să se remarce și ca un moment propice de efervescență publicistică. Încep să apară acum numeroase reviste literare precum „Viața românească”, publicată pentru prima oară pe data de 6 martie 1906, la Iași, sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor. Printre valorile promovate în paginile revistei se numără autenticitatea și specificul național, înțeles ca dimensiune socială, europenizarea, percepută ca asimilare a spiritului național, repudierea decadentismului acelei perioade și simpatia tot mai accentuată pentru țărănime. Revista a reprezentat un important punct de pornire pentru dezvoltarea unui nou curent literar: poporanismul.

O altă revistă de renume din acea epocă este „Sburătorul” care apare la București între 1919-1922 și 1926-1927, sub atenta îndrumare a lui Eugen Lovinescu. Printre colaboratorii acestei reviste se numără Ion Barbu, Ilarie Voronca și Tristan Tzara.

Astfel, multitudinea creațiilor literare epice, lirice, dramaturgice și publicistice au făcut ca perioada interbelică să fie deseori caracterizată drept cea mai prolifică perioadă de creație culturală din istoria țării noastre.

Articol scris de: Alexandra Pusca

De ce să mai citim cărți într-o eră a comunicării virale? De ce să mai mergem la o bibliotecă, când putem afla orice și oricând din mediul on-line? Despre aceasta și multe altele în articolul următor, dedicat „Importanței lecturii și a cărții”.

Apogeul cultural al perioadei interbelice

ianuarie 20th, 2010 admin Comments off


Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a marcat migrația intelectualilor români către spațiul cultural francez. Numeroși autori români și-au urmat studiile pe meleagurile franceze, ceea ce a condus, în mod evident la importarea numeroaselor modele culturale franceze și în spațiul românesc.

Rolul de modelator al culturii franceze a început să se manifeste de la jumătatea secolului al XIX-lea până în perioada Primului Război Mondial în domeniul politic, administrativ și legislativ.

Perioada de schimbări radicale și de modernizare a culturii românești coincide cu perioada de creare a statului național, cu unirea Moldovei și a Țării Românești. Identitatea națională a fost astfel definită în relația cu modelul său european.

Mai târziu, cele câteva decade de pace din perioada interbelică, după definitivarea unirii românilor din 1918, au fost dedicate sincronizării cu spațiul cultural european.

Perioada interbelică s-a manifestat drept una de efervescență culturală și literară prin multitudinea de scrieri care au fost publicate între anii 1918 și 1944.

Printre personalitățile literaturii române interbelice amintim de Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu, ale căror scrieri au fost profund marcate de tendințele umaniste democratice care au dominat perioada.

Perioada interbelică a fost și una de oglindire a unui univers cultural scindat de polemici și conflicte violente.

Un subiect de dispută l-a reprezentat discuția antagonică dintre modernism și tradiționalism, fiecare dintre aceste curente literare fiind concretizat printr-un set propriu de valori și printr-o ideologie clară.

Astfel, în timp ce modernismul s-a manifestat ca o contrazicere și desființare a modelelor tradiționaliste, propunând inovarea completă prin impunerea unor noi principii de creație literară și artistică, prin susținerea sincronizării literaturii naționale cu cea europeană, prin promovarea tinerelor talente, prin eliminarea decalajului în cultură și trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspirație urbană, susținătorii tradiționalismului au militat în continuare pentru păstrarea specificului național și pentru conservarea atentă a modelelor istorice și folclorice deja consacrate.

Efervescența perioadei interbelice nu s-a manifestat numai pe plan literar, un exemplu grăitor în acest sens fiind sculpturile inovatoare ale lui Constantin Brâncuși (1876 – 1957), create prin reconstruirea și adaptarea inovatoare a unor modele de inspirație folclorică.

Un alt domeniu care a marcat apogeul cultural al perioadei interbelice a fost reprezentat și de personalitatea covârșitoare a istoricului Nicolae Iorga (1871 – 1940) care a adus în dezbaterea europeană atât istoriografia română cât și istoria românilor.

Astfel, definirea identității colective a românilor prin punerea în relație a tradiționalismului și a curentelor vest europene a devenit un subiect îndelung dezbătut în deceniile care au precedat declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Dezbaterile și polemicile de ordin cultural au fost reprezentate pe de o parte de personalități de renume precum Nae Ionescu (1890 – 1940), Mircea Vulcănescu (1904 – 1952) și Lucian Blaga(1895 – 1961), care au insistat pe componenta tradițională, iar pe de altă parte de intervenția lui Eugen Lovinescu (1881 – 1943), care a militat pentru adoptarea și adaptarea locală a unei abordări culturale de tip european.

Cu toate acestea, perioada interbelică rămâne una profund marcată de evoluția literaturii în epocă, de nenumăratele inovații impuse, de la romanele de inspirație rurală ale lui Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu până la romanele citadine ale unor autori precum Camil Petrescu și George Călinescu.

Perioada interbelică este unică în peisajul cultural național din punctul de vedere al creațiilor sale artistice și literare, cu orientări lirice, estetizante și simbolice în proză și cu o bogată activitate publicistică în presa vremii.

Articol scris de: Alexandra Pusca

Perioada interbelică în cultura românească

ianuarie 17th, 2010 admin Comments off


România interbelică și orașul care a reprezentat-o cel mai bine, Bucureștiul, nu a fost nici pe departe o lume perfectă. Începutul perioadei interbelice (1918) a dezvăluit o lume vie și imperfectă a unui București mutilat, surprins în încercarea sa de revenire. Ascultându-mi bunicii, citind și plimbându-mă pe străzile micului Paris de altădată am ajuns la concluzia că Bucureștiul interbelic nu era o lume atât de diferită de universul cosmopolit al prezentului, cu bogați și săraci, cu intelectuali și oameni de rând, cu o arhitectură strălucitoare alăturată unor construcții dărăpănate. Diferența esențială era atunci acea poftă nestăvilită de viață a unor oameni abia scăpați din ghearele crunte ale Primului Război Mondial și a căror îngrijorare constantă era ziua de mâine și frica izbucnirii unui nou război. În ciuda tuturor acestor temeri, oamenii de atunci erau descătușați de frică și lipsiți de povara prejudecăților absurde. Articolul de față vă propune o redescoperire a trecutului și o accentuare a importanței culturale a acelei epoci.

Perioada interbelică (1918 – 1944) s-a caracterizat, pe plan european, prin înfrângerea Germaniei, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și revoluția din Rusia, iar pe plan local prin promovarea unității naționale și a integrării în ritmul european de modernizare.

În literatură, tendințelor umaniste democratice care domină perioada li se opun forme de ideologie rasistă, fascistă și reacționară. În acest univers literar scindat de conflicte și polemici violente se impun scrierile unor personalități ale literaturii române precum  Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi,Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Vianu și Eugen Lovinescu.

În perioada interbelică, disputele literare se dau pe terenul modernismului și tradiționalismului. Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea și se opune tradiționalismului prin proclamarea unor noi principii ale creației, prin susținerea sincronizării literaturii naționale cu cea europeană, prin promovarea tinerelor talente, prin eliminarea decalajului în cultură și trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspirație urbană. Modernismul a promovat teoria imitației, cultivarea prozei obiective și evoluția poeziei de la epic la liric și a prozei de la liric la epic.

Încep să apară numeroase reviste literare precum Viața românească , publicată pentru prima oară pe data de 6 martie 1906, la Iași, sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor. Din 1915, revista este condusă de Garabet Ibrăileanu, critic literar și scriitor, cunoscut publicului larg prin celebrul roman Adela. Valorile promovate în paginile revistei au fost autenticitatea și specificul național, înțeles ca dimensiune socială, europenizarea, percepută ca asimilare a spiritului național, repudierea decadentismului acelei perioade și simpatia tot mai accentuată pentru țărănime. Revista a reprezentat un important punct de pornire pentru dezvoltarea unui nou curent literar: poporanismul.

Printre scriitorii de la Viața românească amintim de Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu și Ionel Teodoreanu.

O altă revistă de renume din acea epocă este Sburătorul care apare la București între 1919-1922 și 1926-1927, sub atenta îndrumare a lui Eugen Lovinescu. Printre colaboratorii acestei reviste se numără Ion Barbu, Ilarie Voronca și Tristan Tzara.

Opus modernismului, tradiționalismul perioadei interbelice preluase ideea că istoria și folclorul sunt modele relevante ale specificului unui popor. Acesta a fost reprezentat de revista Gândirea care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu. În 1922 revista se mută la București sub conducerea lui Nechifor Crainic. Scriitorii tradiționaliști au căutat să surprindă în operele lor particularitățile sufletului național prin valorificarea miturilor autohtone, a situațiilor și a credințelor naționale. Dintre scriitorii tradiționaliști amintim de Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu și Mateiu Caragiale.

Anii interbelici s-au caracterizat în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care, în scurt timp, atinge nivelul valoric european. Romanul românesc își lărgește tematica, cuprinzând medii sociale diferite și problematici mai bogate și complexe. În romanul interbelic se continuă inspirația rurală prin operele lui Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu. Acum apar și romanele citadine ale lui Camil Petrescu, George Călinescu și Hortensia Papadat Bengescu. Tot în această perioadă, romanul interbelic cunoaște și alte orientări precum cea lirică, din opera lui Ionel Teodoreanu, cea estetizantă și simbolică, a lui Mateiu Caragiale și cea fantastică a lui Mircea Eliade.

Pe lângă roman, în proza interbelică se dezvoltă nuvela (Gib Mihăescu), reportajul literar (Geo Bogza) și proza originală a lui Urmuz, deschizătoare de drumuri pentru literatura următoarelor decenii.

Articol scris de: Alexandra Pusca