Arhivă

Arhivă pentru ‘Recenzii’ Categoria

Golanii, calvarul, ciuleandra, de Liviu Rebreanu

iunie 14th, 2010 admin Comments off

“Avand ca prim izvor de inspiratie oameni si fapte cu caracteristici regionale foarte precise, nuvelistica lui Rebreanu dobandeste totodata ample semnificatii nationale. Ea continua o intreaga traditie de proza ardeleneasca, reprezentata stralucit de un Slavici si Agarbiceanu si in care rasuna ecouri indepartate a ceea ce a fost spiritul “Scolii ardelene”. Profund obiectiva, lipsita de didacticismul unora dintre predecesori, aparitia nuvelei rebreniene, intr-un climat literar influentat de samanatorism si poporanism, constutie un eveniment a carei insemnatate va fi intotodeauna subliniata.

O lume de fapturi umilite, legata de mii de fire de pamant- fundalul material al existentei ei sociale – o lume aparent tacuta, stearsa, dar de o mare vitalitate, cu colosale mutatii in constiinta, o lume neincrezatoare si supusa, dar si apriga la manie, inselata, dar si inselatoare, diferentiaza intr-o asemenea masura satul, incat acesta inceteaza sa mai fie imbracat in haine de sarbatoare. Realismul este crud, strain de orice idilizare…

Prin amploarea si veridicitatea tabloului social pe care-l desfasoara in fata cititorului si prin puterea lor de plasticizare nuvelele lui Rebreanu marcheaza o treapta superioara in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Maestria cu care scriitorul stie sa-si introduca personajele in intriga lucrarilor sale, insuflandu-le viata si lasandu-le sa se descurce “singure”, este cu totul deosebita. De aici, neincetata impresie de autenticitate. Excelent regizor, Rebreanu isi lasa eroii in scena sa se miste in voie, acestia conturandu-se din intreaga lor miscare, bazata, inainte de toate, pe fapte, ceea ce confera operei dinamism, o mare valoare dramatica.”
(continuare in prefata cartii “Golanii, calvarul, ciuleandra“, de Liviu Rebreanu)

Puteti achizitiona cartea “Golanii, calvarul, ciuleandra”, de Liviu Rebreanu de laColtulColectionarului.ro

Articol scris de Raluca

Oraselul, de Heinrich Mann

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Intr-o marturie din 1910, Heinrich Mann declara: “Educatorii mei au fost cartile franceze, boala, viata in Italia si doua femei. Acum sunt in varsta de treizeci si noua de ani si vad in urma mea drumul care a dus, strabatand sase romane, de la afirmarea individualismului la respectul fata de democratie. “Oraselul” meu l-am edificat insa pentru popr,pentru omenire.

In intentia lui Heinrich Mann, avatarurile personajelor din “Oraselul” au menirea sa intrupeze un proces social-politic pozitiv, definit de el si prin “evolutia de la liberalism la democratie”. Semnificatia simbolica a imaginii e subliniata o data mai mult si in raspunsul autorului la prima analiza critica a Oraselului aparuta in presa germana: “Dificultatea consta in aceea ca voiam sa concentrez intr-o actiune desfasurata in cateva zile un proces ce se intinde pe o perioada de peste o suta ani”. Procesul, real si esential, a fost parcurs, desigur, nu numai de Italia.

Miezul fiecaruia dintre capitolele romanului “Oraselul” e plasat, ca un act dintr-o piesa, intr-un cadru scenic: cafeneaua, sala teatrului, piata din centru etc. Aici se intalnesc, se infrunta, isi dezvaluie firea personajele de prim-plan, tot aici se manifesta multimea. “Scenele” sunt regizate magistral. Amintim numai doua: aceea din sala teatrului- inainte de ridicarea cortinei, in timpul reprezentatiei si in antract- si aceea din piata, cand se desfasoara batalia.In amandoua, Heinrich Mann trateaza ansamblul dupa principii orchestrale.

Valorificand experienta fertila acumulata in Italia, “Oraselul” incheie si acumuleaza stralucit prima etapa din cariera literara a lui Heinrich Mann. Scrierile lui de mai tarziu vor raspunde prin tonul grav solicitarilor unei realitati tot mai intunecate. El isi va reaminti mereu cu placere de cartea din 1990, nu numai ca de o realizare din vremi mai senine, ci si ca de una incurajatoare prin optimismul ei. Cititorul de astazi ii confirma aprecierea, facand constatarea ca acest optimism era intru totul indreptatit.

Articol scris de Eugen Pana

Abaddon, exterminatorul, de Ernesto Sabato

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Ingropat mereu si dezgropat de fiecare data, romanul este, probabil, singura pasare Fenix care renaste cu adevarat si ne ajuta, dupa felul cum bate din aripi, sa masuram (fiecare pentru sine) cat spatiu mai ramane aici, jos, pentru conditia umana si cat timp va mai fi acolo, nimeni nu stie unde, pentru a-l strabate de la margini pana la nemargine.

Abaddon, Exterminatorul decupeaza din acest spatiu un fragment infim si foarte concret, perfect raportat geografic, si retine din inexorabila scurgere a timpului distanta dintre doua dupa amiezi cu calendar precis (5 si 6 ianuarie 1973), obligandu-ne sa aflam ca suprafetele au si adancimi, cu mult intuneric in ele si ca deasupra exista multa lumina de care uitam de multe ori, asa cum uitam ca de multe ori clipele pot inchide in ele eternitatea insasi.

In Abaddon, Exterminatorul, romancierul Sabato devine personajul Sabato, coborand printre celelalte, lasandu-se umilit sau incercand sa se faca inteles, refacand actiuni pe care aceste personaje nu le dusesera pana la ultima lor semnificatie, obligandu-le sa le mai intreprinda odata, dintr-o alta varsta sau scrutind impreuna cu ele una si aceeasi conditie umana si civilizatia acestui dublu sfarsit de secol si mileniu.

Abaddon, Exterminatorul isi propune o misiune pe care romanul nu si-a mai asumat-o niciodata: sa inchida in el, unificand-o, intreaga lume. Macar asa adevarul sa fie la un loc.

Articol scris de Eugen Pana

Lumea fenicienilor, de Sabatino Moscati

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Intr-o vreme cand tot mai mult cautam sa deslusim apropierile dintre civilizatii si popoare, cand depasim cu un nemasurat spor de cunostinte ce insemna si un adaos de intelegere a trecutului-schemele fixe si locurile comune ce opuneau unul altuia prea vag si prea superficial granituitele de istorici “Orient” si “Occident”, orice incercare intru luminarea vreunui episod al intalnirilor Apusului cu Rasaritul de-a lungul istoriei nu este numai binevenita ci si incarcata de semnificatii contemporane.

Scriind “Lumea fenicienilor” invatatul autor si universitar italian, Sabatino Moscati, ce si-a dedicat activitatea cercetarii urmelor civilizatiilor semite, in primul rand de-a lungul a numeroase misiuni arheologice pe care le-a condus in Palestina si in Siria, in Sardinia, in Sicilia si in Malta, ne-a oferit in mod metodic si riguros un indrumar sigur spre descifrarea rolului isotirc al acelui neam semitic oriental care a contribuit cel mai mult, cu zeci de secole in urma, la sporirea contactelor de tot felul, pe cai de mare si pe drumuri de uscat, intre Africa, Asia si Europa.

Cu sentimentul de a fi participat putin- de-a lungul paginilor acestei carti pline de miez, nutrite tot mereu din litera izvoarelor ca si din numeroasele date de arta si de arheologie adunate si talmacite de autor-la treptata atingere, in cursul catorva veacuri, a ceea ce numeste Sabatino Moscati “dimensiunea mediteraneana a civilizatiei feniciene” si cu banuiala de a nu se insela prea mult adaugand acestei civilizatii o dimensiune si mai vasta, europeana si universala-daca judecam macar dupa locul Cartaginei in istorie si dupa semnificatia oricarei intalniri dintre Rasarit si Apus, cititorul paraseste evocarea unui crampei de lume vehe cu un spor intelegere pentru ceea ce a fost neincetat in istorie calatoria spre nou.

Articol scris de Eugen Pana

Razboiul taranilor, de Hendrik Conscience

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Desi literatura epica e prezenta in Flandra odata cu inceputurile culturii flamande, primul roman modern apare abia in al patrulea deceniu al veacului al XIX-lea. Genurile artei medievale:gesta, balada, legenda in versuri se prelungesc secole de-a randul pana cand activitatea lui Hendrik Conscience marcheaza o mult asteptata innoire beletristica.

Razboiul taranilor reia, adancindu-le, unele trasaturi specifice ale artei prozatorului, usor de remarcat inca din Leul Flandrei: dragostea pentru eroii proveniti din randurile poporului, lipsa de spectaculozitate a actiunii, atitudinea umanitara. Daca, fara voie, autorul nu s-a putut sustrage influentei lui Vigny sau Merimee, nimic nu inrudeste opera sa cu cea de capa si spada a lui Alexandre Dumas-tatal sau cu monumentalitatea romanului hugolian. Actiunea din “Razboiul taranilor” are loc in 1793, cand tanara republica franceza, continuand politica de expansiune a fostei monarhii care voia sa anexeze Belgia pentru a reconstitui integral vechiul teritoriu al Galiei, ocupa Flandra.

Hendrik Conscience, nascut la Anvers, la 3 decembrie 1812, e fiul unui francez din tinutul Franche-Comte si al unei flamande. Din adolescenta, ca ajutor de institutor, cunoaste realitatile satesti pe care le va reprezenta in multe din povestirile si romanele sale. In 1830 se inscrie voluntar in armata, parasind-o abia dupa sase ani. Inca din acel timp se face cunoscut printre ostasi prin cantecele compuse in vechea forma a taelminner-ilor. Poate de aceea reuseste mai tarziu prezentarea atat de vie a bardului popular din “Razboiul tranilor sau din alte povestiri, adaugand insipratiei din documentele de epoca pe care se bizuie aceste portrete, trairea personala.

Articol scris de Eugen Pana

Renastere si renasteri in arta occidentala, Erwin Panofski

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Intr-un inceput de veac, cand se facea estetica psihologica si se punea accentul decisiv pe empiria artei, Erwin Panofsky a fost printre cei care a indraznit sa militeze-prin opere constructive si nu prin demogogie aleatorie-pentru o filozofie a artei si-prin extensiune-a culturii, fundate pe criterii epistemologice si pe semnificatii sociale. Pentru a ajunge la explicarea si aprecierea adecvata a continutului, in cuprinzatorul ansamblu al investigatiei de istoria artei intra si anchete lingvistice, politice, juridice, economice, filozofice, religioase, care merita, dupa expresia lui Panofsky, primul nume de “umanioare”.

Precum bine se stie, renasterea artelor plastice nu este decat una din expresiile majore ale universului de idei, atitudini si sentimente ce a constituit tezaurul de valori ale umanismului renascentist. De aceea, largul orizont ideatic in care Panofsky inscrie problema renasterii depaseste cu mult conventionalismul cunoacut si difuzat. Reasezarea fenomenului studiat in aceasta perspectiva il indreptateste pe istoricul artei si filozoful culturii Erwin Panofsky sa scrie: “Expansiunea treptata a universului umanistic de la literatura la pictura, de la pictura la celelalte arte si de la celelalte arte la stiintele naturale a produs o schimbare semnificativa in interpretarea originala a procesului atat de felurit designat ca “redesteptare”, “restaurare”, retrezire”, “resurectie”, sau “renastere”.

Opera de arta este impactul intre ceea ce a fost si ceea ce este sau va fi, cu alte cuvinte, impactul intre traditie si innoire.Artistul creaza pe fond de traditie progresista si in temeiul unui stil original, altfel fapta lui ramane fara noima pentru lumea frumusetilor perene.

Cartea “Renastere si renasteri in arta occidentala” este disponibila aici

Articol scris de Eugen Pana

Misterul Bomarzo, de Hella S. Haasse

aprilie 27th, 2010 admin Comments off

Parcul castelului de la Bomarzo, “gradina cu monstri” cum e denumit, este un monument de arhitectura peisagistica si sculptura totodata. In interpretarea semnificatiei straniilor lui figuri de piatra, cartea aceasta e un eseu reusit.

O vorba a lui Leone Battista Alberti, la care se refera adeseori comentatorii artei Renasterii, cere ca in arhitectura sa nu intre nimic din ceea ce n-ar fi traductibil filozofic. Extrapolarea la alte arte este licita si promitatoare; bineinteles, si in cazul acesta.

Parcul de la Bomarzo, care a luat fiinta din insarcinarea lui Vicino Orsini putin dupa 1560, cu patru ani inaintea mortii lui Michelangelo, se prezinta ca o meraviglia sculpturala si arhitecturala. Din inscriptii aflatoare in parc se stie ce anume trebuia sa insemne acest sacro basco: o “padure sacra care nu – si gaseste asemanare”.

Oamenii veacului al XVI-lea, superstitiosi inca, se lecuiau de spaimele nestiutului extrapolandu-si monstrii subconstientului in lumea externa. Si faceau asta cu sensul aventurii spirituale majore, cu dragostea de arta a celui pentru care filozofia se exprima prin forme, dar dincolo de talcul lor imediat, acumulandu-si pe un drum ascendent straturile de semnificatii succesiv revelate. Curiozitate turistica, parcul de la Bomarzo este si o dovada a reactiilor contradictorii, antagoniste, ale spiritului clasic european, ordonat si masurat, fata de problema unei lumi ale carei intelesuri se ofera explicatiei numai prin luciditatea gandului limpezit. “E per piu non poter, fo quaunt’ io posso!”

Articol scris de Eugen Pana

Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Rainer Maria Rilke

aprilie 16th, 2010 admin Comments off

Editura: Univers
Anul publicarii: 1982
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 250
Limba: Romana

R. M. Rilke este cunoscut mai ales pentru opera poetică, dar a scris şi câteva cărţi de proză care merită atenţia, cum ar fi “Povestiri despre bunul Dumnezeu” sau Însemnările lui Malte Laurids Brigge. Cu influenţele prozei poetice specifice acelei perioade, tendinţe expresioniste sau existenţialiste, Însemnările…sunt una dintre primele manifestări ale prozei moderne, un tip de scriitură aproape inclasabil în 1910, când au fost publicate. Romanul prefigurează proza modernă a lui Proust sau Joyce şi existenţialismul lui Sartre. În acelaşi timp este şi cea mai experimentală operă a poetului neoromantic.

Sub forma unui jurnal se ascunde un mic roman cu un singur personaj, Malte Laurids Brigge. Facem cunoştinţă cu universul său prin intermediul fricilor de care este mai tot timpul stăpânit. Realitatea pare că pulsează sub privirile lui şi îşi scoate la iveală cele mai hidoase ipostaze care îl transportă la rădăcinile din copilărie ale obsesiilor. De la chilioara în care se năpustesc tramvaiele, unde locuieşte tânărul de douăzeci şi opt de ani, singur şi necunoscut, ajungem în castelul în care bunicul Brigge se luptă cu propria moarte înspăimântătoare şi zgomotoasă.

Mulţi au încercat să depisteze limita dintre realitate şi imaginar pentru a putea interpreta Însemnările…ca pe un soi de mărturisire autobiografică, dar ele sunt mult mai mult decât atât. Malte este în aceeaşi măsură Rainer Maria Rilke în care este oricare dintre noi. Amintirile îi pot aparţine într-adevăr lui Rilke, dar ele nu contează, sunt doar un pretext pentru explorarea eului, a conştiinţei în profunzime. Halucinantul monolog interior al lui Malte pune atât de tare stăpânire pe noi încât simţurile ne sunt şi nouă surescitate. Totul devine incredibil de prezent, iar înlănţuirea de cuvinte pare a curge în continuarea unor gânduri pe care fiecare dintre noi le-a avut cândva. S-ar putea spune că personajul principal al romanului sunt chiar gândurile lui Malte, pentru că ele, cu logica lor haotică, descoperă noi trasee pe care se aventurează proza lui Rilke, o scriitură densă şi foarte organică care se încăpăţânează să urmeze logica gândului, ignorând orice alt tip de structură.

Însemnările sunt gândurile proaspete ale personajului în contact cu realitatea prezentă care declanşează amintirea sau starea de reverie. Realitatea este filtrată de simţuri şi tradusă în cuvinte fără intervenţia raţiunii. Ea ajunge direct în conştiinţă şi apoi pe hârtie sub forma senzaţiilor, iar conştiinţa nu este nimic mai mult decât un ecou al experienţei. Personajul nostru percepe realitatea aşa cum o percepem toţi în momente extreme, când suntem cuprinşi de frică sau panică. Ca şi când te-ai afla singur noaptea într-o pădure: simţurile pun în totalitate stăpânire pe tine, raţiunea e subjugată, iar gândurile o iau razna. Singura diferenţă este că noi percepem astfel realitatea uneori, iar Malte întotdeauna.

Organicitatea impresiilor, amintirilor, experienţelor transformă acest roman într-o meditaţie asupra vieţii care culminează cu pilda fiului risipitor reinterpretată de Rilke cu aceeaşi candoare pe care o putem recunoaşte şi în Povestirile despre bunul Dumnezeu. Neputând suporta să fie iubit, fiul risipitor pleacă în căutarea cuiva pe care să-l iubească. Acesta nu poate fi decât unul singur, dar nu se lăsa încă iubit, probabil pentru cât timp vor mai exista “oameni care să spună Dumnezeu şi să se gândească la o fiinţă ce le aparţine.”

Articol scris de Anca Buja

Romanul basm, de Liviu Ioan Stoiciu

aprilie 16th, 2010 admin Comments off

“Şi încălecai pe-o viespe
Şi-o lăsai la dumneavoastră în iesle!”

Romanul basm al lui Liviu Ioan Stoiciu a apărut în anul 2002 la editura Dacia în seria Prozatori români contemporani.

Pornind de la titlu, orizontul de aşteptare al cititorului se îndreaptă către două noţiuni cunoscute basmul şi romanul, întrebarea însă chiar înainte de a începe lectura cărţii este cum reuşeşte autorul să le îmbine pe cele două? Trup şi suflet, ne mai anunţă un subtitlu pus între paranteze.

Primele pagini se dovedesc a fi o scurtă introducere în poveste, fiecare capitol al cărţii este prezentat prin cîteva rînduri aşa, să ştim mai bine cu ce vom avea de-a face.

Romanul lui Stoiciu creează o lume a lui, în care noi suntem parte, aşa şi trebuie. Intrăm pe uşa deschisă şi pătrundem în lumea, în universul basmului oamenilor din Cluceru. Aici ne întîmpină sătenii care trăiesc la începutul marii colectivizări. Lumea lor liniştită şi calmă cu basme, credinţe şi ţigări este fascinantă prin împletirea eternităţii cu profanul.

Personajele intră în scenă începînd cu primarul, preotul, agentul agricol, baba satului, ciobanul să–i amintim doar pe cîţiva şi ne poftesc în lumea lor, în casele lor, în intimitatea gîndurilor lor, în vieţile lor de cele mai multe ori duble.

Fiecare poveste a fiecărui sătean ascunde în spate un basm cu feţi frumoşi, balauri şi zîne care luptă împreună cu sau împotriva lor.

Cai înaripaţi, zmei şi mume ale pădurii se amestecă cu reci calcule ale cartelelor de mîncare şi munci obligatorii ale cîmpului impuse de numita împărăţie de la oraş.

Tot de la oraş, cel mai aproape fiind Adjudul, vin ţigări fine, mîncăruri, şi tot la oraş se duc sătenii care se simt în largul lor, îşi fac manichiura, se tund, mănîncă la restaurant aşa cum face ciobanul Buşilă care a avut un cal vorbitor care atunci cînd a murit l-a învăţat unde să găsească o comoară ascunsă şi să fie bogat.

Buşilă reuşeşte, şi mai aflăm că el va fi chiar ridicat de miliţie pentru că a complotat împotriva partidului. Asta deoarece zmeul a fost hrănit de Tasia Munteanu.

Întregul roman este structurat pe relaţia puternică dintre realitate şi poveste. Existenţa fiecărui om este dedublată de basm. Poveşti ale copilor, poveşti de amor sînt mereu aduse şi susţinute de basme pe care noi cititorii le cunoaştem.

O altă caracteristică a texului lui Stoiciu este dată de extraordinara abilitate a autorului de aduce împreună diferite tipuri de discurs, limbaje diferite. „Tomozei dispăruse şi el, primarul rămăsese singur, nu prea avea idee încotro s-o ia, ajunsei pînă aici, merg înainte, ce-o fi o fi, javra turbată nu se vedea de aici, uite că nu putea lua o hotărîre şi…numai iacă se auzi un huiet mare! Neculai Gavrilă făcu o mişcare de fandare, oprindu-se strîmb, în timpul frînării ligamentelor, exercitînd, datorită întinderii lor, o acţiune de fixare a capetelor oaselor, cu limitări bruşte în alte direcţii.”

Satul Cluceru este izolat de restul lumii avînd doar legătură cu oraşul Adjud, acceptat deoarece acesta se dovedeşte a fi un element necesar existenţei prin oferirea de bunuri. De aici se cumpărără lucruri, aici au loc întîlnirile extraconjugale, aici copii sătenilor vin şi învaţă.

Legătura cu alte locuri nu este ţinută, orice altă aşezare aparţine lumii de dicolo. Izolarea Clucerului şi a oamenilor satului, specifică comunităţilor româneşti aduce posibilitatea creării atmosferei de basm pe care Liviu Ioan Stoiciu o doreşte.

Aşadar, romanul este o chemare adresată tuturor celor care iubesc originalitatea basamului românesc, frumuseţea descrierilor luptelor personajelor basmelor, a lumilor create de acestea, dar şi a lumii satului. Lumea satului ne este descrisă cu mult realism şi lucidate.

Cred că aceasta este mare calitate a acestui roman, abilitatea scriitorului de a ne aduce în prim plan sărăcia materială a oamenilor deposedaţi de bunurile lor căroara li se dau bonuri de alimente şi petrol cu raţia, dar dincolo de toate acestea bogăţia spirituală a acestor oameni care creează o lume plină de culoare, pentru care în cele din urmă contează doar propria lor existenţă, şi care luptă pentru ceea ce este mai important sufletului lor. „Ce bine ar fi să avem numai spirit ce o fi ăla, n-ar trebui să ne mai chinuim atîta…”

Liviu Ioan Stoiciu este un observator şi un bun cunoscător al satului românesc în toată complexitatea lui iar romanul său o descriere amănunţită a sensibilităţii sătenilor din Cluceru.

Articol scris de Cristina Pipos

Ciocoii vechi si noi, de Nicolae Filimon

aprilie 15th, 2010 admin Comments off

Editura: Minerva
Anul publicarii: 1972
Nr. volume:1
Nr. pagini: 281
Limba: Romana

Nicolae Filimon (1819 – 1865) este unul dintre prozatorii romani care a scris primul roman de proportii din literature romana. Activitatea sa literara este una foarte restransa, dar ramanand insemnata prin romanul Ciocoii vechi si noi care in anul 1863 iese de sub tipare, el dedicandu-se cronicii muzicale si dramaturgiei. Din lucrarile sale, nuvele si basme, amintim: “Mateo Cipriani”, “Nenorocirile unui slujnicar sau gentilom de mahala”, “Omul de piatra”,etc,

Romanul “Ciocoii vechi si noi sau ce naste din pisica soareci mananca” este unul obiectiv si realist deoarece reprezinta moravurile si ascendenta burgheziei din tara noastra din anii 1814 – 1825, sub puterea dmnului fanariot Gheorghe Caradja. Personajul principal este reprezentat de catre un anumit “june de 22 ani cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cam ridicat in sus, ce-i indica ambitia si mandria grosolana”, numit Dinu Paturica.

In primul capitol al romanului, avand ca titlu chiar numele ambitiosului, acesta intra cuibuciu la casa lui Andronache Tuzluc care era protejatul domnului Caradja, ajuns astfel prin lingusiri si perfidie, caracteristici pe care avea sa si le insuseasca si Dinu Paturica nu prea tarziu. Astfel, in urmatoarele 31 de capitole, autorul urmareste “ascensiunea” in societate, prin lingusire, inselaciune, nedreptate si disimulare a personajului principal si a celorlalte personaje din jurul lui cu care se intovaraseste deoarece aveau teluri comune, de-ai duce la sapa de lemn pe cei ca Andronache Tuzluc si de a se imbogati prin orice mijloace. Cu ajutorul acestor peronaje, de altfel bine conturate de catre autor prin caracterizari fizice cat si psihice, Chera Duduca – tipul desfranatei, Chir Costea Chiorul – tipul tradatorului, si, in antiteza, Gheorghe – tipul oamului corect si drept care nu este luat in seama, Dinu Paturica isi atinge scopul.

Nicolae Filimon contureaza foarte bine deznodamantul acestui roman si caracterul lacom al lui Paturica prin faptul ca acesta nu s-a multumit cu ce a ajuns sa detina si, vrand mai mult, organizeaza omorarea lui Tudor Vladimirescu pentru doua judete promise de Ipsilanti. Astfel, fiind omorat Tudor Vladimirescu, la tron vine Grigore Ghica. Acesta este intampinat de tarani si afland despre marsaviile savarsite de catre Dinu Paturica, face dreptate aruncandu-l pe acesta in ocna unde isi gaseste sfarsitul.

Limbajul folosit de catre autor in scrierea romanului ne trimite , parca, pe noi, ca si cititori in acea lume de atunci luand parte la actiune ca si cum am fi prezenti. Aceasta gramatica invechita si putin exagerata se imbina perfect cu desfasurarea romanului si cu oamenii parveniti care voiau sa para “de-ai locului”.

Romanul este unul foarte reusit, Nicolae Filimon atingandu-si si el scopul impreuna cu personajele sale. Jongleaza professional cu tipologiile si oamenii din vremea aceea, ilustrand cat se poate de clar tipologia arivistului, reusind sa aduca si un strop de drama prin moartea tragica a unor personaje care s-au zbatut de-a lungul romanului sa traiasca mai mult si mai bine.

Articol scris de Alexandra Brinzea

Inter-interbelic sălbatic (Recenzie “Adela”, de Garabet Ibrăileanu)

aprilie 15th, 2010 admin Comments off

Editura: Eminescu
Anul publicarii: 1974
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 190
Limba: Romana

Ioana Parvulescu amintea în studiul “Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, despre îndreazneala scriitorilor interbelici de a “arăta” mici porțiuni din corpul feminin, trupul bronzat al femeilor, picioarele descoperite ale acestora de sub fustele generoase atunci când se urcau în vreo trăsură pe marile bulevarde bucureștene, “la șosea”.

În acest context trebuie recomandat romanul interbelic Adela, aparținând lui Garabet Ibrăileanu. Unui cititor, ipotetic, al zilelor noastre, cartea i s-a putea părea la un prim nivel desuetă, reținută, cu vălul Penelopei bine așezat pe chip. Chiar și eu aș putea întreba, cum am întrebat pentru mine, printre paginile cărții: “Ei bine, chiar nu s-a întâmplat nimic?” Este suficient să punem acestă etichetă și concluzie tuturor relațiilor omenești. Dar se aude despre dragostea platonică cum că ar fi cea mai reușită (“Dragostea durează trei ani”, Frédéric Beigbeder). Ascunsul, interzisul, trebuie să fascineze.

Voyerismul, senzualitatea ar fi putut foarte bine fi înlocuite de sexualitate, sex-appeal. Iar toate stărilor anilor ‘30 “aruncate” pentru un final, e adevărat, cuvenit, câștigat de actori pe tot parcursul cărții. Dar Ibrăileanu nu suportă scurtăturile.

Este un inter-interbelic sălbatic pentru doctorul Emil Conrescu și oscilanta Adela. Pentru aceștia, gesturi gratuite astăzi precum descoperirea mâinii, sau sărutarea mânușii înseamnă momentul acela cel mai fructuos dintre conștientizarea iubirii și frica de înfăptuire a iubirii. Protagoniștii împing, întind, trag de acest timp și exagerează senzațiile. Printre descrierile programate de criticul Garabet Ibraileanu se pare că se insinuează un fel de relativism modern al timpurilor, sub protectorat darwinian unde ceasurile se preling, întocmai picturii lui Dali.

O plimbare prin Copou, în trăsură și apropierile nevinovate dintre cei doi, sunt construite cu atât de multă mizanscenă, atingerile atât de bine potrivite, încât senzualitatea câștigă în dauna erotismului. Protagonistul cvadragenar notează în jurnalul său nebunia pe care i-o naște parfumul Adelei. Departe de a fi siropoasă, legătura aceasta platonică este exploatată la maximum, cuvintele Adelei sunt exacerbate și răstălmăcite continuu de doctorul Condrescu, cazul acesta adâncindu-se la infinit, fără vreo luare de atitudine din partea nimănui. Asta la exterior: “Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. [...] Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna. Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină.”

De la un “te iubesc” grav, pe care Adela i l-a aplicat în copilărie, până la mon cher maître în perioada când doctorul îi era mentor, trei ani mai târziu.Și la tot ce a fost între ei. Plus, minus cei 20 de ani. Prietenia este pasionantă, însă posibila fericire dintre ei va fi doar trecătoare.

Este utopic de construit o continuare pentru Adela, cel puțin în această lume. Este o atât de mare distanță între seducția interbelică și posedarea capitalistă, între învaluire și acaparare, invitație și efracție, între utopic și distopic, între distanță arzătoare și apropierea rutinizată. Astăzi lipsește pudoarea, lipsesc ocolișurile, lucrurile se precipită, sentimentele nu sunt precaute, ci se mărturisesc peste zile. Sarcina de a continua Adela este înăbușită incipient de naratorul-personaj de tip homodiegetic. Acesta a dorit să epuizeze toate armele senzibilizării și ale senzualității într-un final dureros și tocmai de aceea permanent, persistent. Orice încercare de adaptare la cadrul actual înseamnă anularea primului scenariu.

Articol scris de Caloian Maria Cristina

Ion, de Liviu Rebreanu

aprilie 15th, 2010 admin Comments off

Editura: Eminescu
Anul publicarii: 1980
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 420
Limba: Romana

Am descoperit cartea intr-o zi de vara, cand mercurul din termometru, lenes si nepasator ca intotdeauna, s-a oprit sa se fuduleasca si sa stea tolanit la soare, intr-un morman prafuit de carti din podul bunicii. Bunica n-a apucat sa-l cunoasca pe Ion, grijile prea timpurii ale vietii i-au rapit aceasta placere. S-au scris pagini intregi despre aceasta carte si despre Rebreanu, s-a impartit lumea in doua, in acuzatori si protectori, in admiratori si dispretuitori ai lui Ion etc. Pentru mine personal, Ion este cartea care m-a invatat ce inseamna pasiunea maxima, nebuna…am simtit si eu sarutul lui Ion, am simtit pamantul vibrand sub buzele mele infierbantate, m-am inclinat in fata maretiei pamantului asa cum a facut Ion. M-am dus apoi si l-am intrebat pe bunicul ce inseamna pentru el pamantul si daca-l iubeste. Bunicul a spus ca-l iubeste din toti rarunchii inimii si pentru o clipa am vazut parca in ochii lui scaparatori pasiunea si obsesia lui Ion. Pamantul e singurul lucru care conteaza pentru Ion, iubirea pentru o femeie nu poate intrece iubirea pentru pamant, pasiunea din ochii lui capata dimensiunile unei magme gata gata sa tasneasca din adancuri cand ramane doar el cu “iubirea” lui. Nimeni nu se poate pune in calea unei astfel de pasiuni si nimeni nu poate trai la fel de intens aceasta pasiune. O fi nebun, pasiunile exagerate sunt catalogate in termeni stiintifici fie ca “obsesii”, fie ca “manii” etc, limbajul de specialitate abunda in termeni care descriu, catalogheaza, si restrang parca pasiunea la un simplu cuvant, nedrept poate de multe ori.

O alta scena frumos tesuta in lumea textuala este cea a dansului, hora satului (prilej de socializare, de marturisire din dans si din priviri a sentimentelor care ardeau piepturile tinerilor “inlantuiti” in cercul horei).

Piepturi mandre de barbati tineri, pulpe fragede de domnite unduitoare, saluri curgande, muzici asurzande, voci cavernoase, voci duioase, ranjete molipsitoare, fericirea intregii lumi adunata intr-o mare asudata si calda. Miscarile rapide iti fura ochii, ti-i ascund in saluri si ti-i duc intr-o lume de poveste, cu printi si printese in zilele parfumate de vara cu miros de fan uscat si de balega umeda si aburinda, in zilele cu pamant reavan si aer greu, umed, aer care inunda plamanii si face piepturile sa tresalte cu viata.

Voci stridente, culori tipatoare, muzici imbietoare, picioare care nu mai pot fi oprite, un ritm ametitor care se desfasoara dintr-o parte in alta, in valuri multe, multe, de nu le mai stii numarul, ritm care te scoala din amorteala lumii tale si te mana spre poveste, spre dans.

Rebreanu reuseste printr-o magica combinatie de cuvinte sa creeze un timp, un spatiu, o lume si oameni care prin vivacitatea lor ajung sa iasa din carte si sa ne invadeze propria lume, propriul spatiu, propriul timp. Si intri si tu tiptil tiptil, de mana cu autorul (omniscient), in lumea asta care te-a invadat. Si stai la panda si astepti sa vezi ce se mai intampla, stai cu sufletul la gura pentru Ion cand se intalneste pe furis cu Florica etc. Rebreanu spunea ca el nu alege cuvintele, ca lasa o avalansa de cuvinte sa patrunda in text fara sa le cizeleze pentru ca vrea sa creeze o lume veridica, nu reala, ci veridica. O lume veridica trebuie sa corespunda referentului real, adica lumii exterioare textului, lumii din care facem toti parte. Lumea creata, imaginata, izvorata din trairea autorului e o lume veridica, o lume care se leagana si se unduieste, se apropie si se indeparteaza de tine, se infoaie si se destrama, te izbeste apoi cu putere in fata, de parca acolo in mijlocul ei ar fi viata adevarata, viata care vrea sa iasa afara din paginile unei carti vechi, prafuite si sa se intipareasca pentru totdeauna in inima ta.

Ion nu si-a gasit niciodata locul, locul lui era doar langa pamant si in pamant, dar isi gaseste locul si se trezeste la viata de fiecare data cand cineva citeste secventa sarutarii pamantului, de fiecare data cand cineva se lasa fascinat sau indignat de pasiunea lui.

Desigur cartea surprinde si alte realitati ale acelei lumi, satul romanesc, instituriile sale, statutul romanilor in Transilvania etc, dar am incercat sa surprind in prezentarea mea cele 2 scene in care pasiunea curge de-a dreptul de pe hartie, se revarsa in viata reala si lasa urme adanci in sufletele cititorilor.

Articol scrias de Paula Pascaru

Dracula

aprilie 14th, 2010 admin Comments off

Editura: Univers
Anul publicarii: 1990
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 434
Limba: Romana

Bram Stoker a scris cartea Dracula ca un jurnal, compus mai mult din diferitele intamplari petrecute pe mai multe date mentionate,din scrisori si pe alocuri, din fragmente din diverse ziare .

Actiunea incepe cu drumul facut de Jonathan Harker, un avocat deabia licentiat,catre castelul Contelui Dracula, aflat in M. Carpati, la pasajul care leaga Transilvania de Bucovina si de Moldova, pentru ai procura acestuia acte legale pentru o locuinta in Londra. La inceput, pacalit de manierele contelui, Harker isi da seama dupa ceva timp ca nu era decat un prizonier pentru Dracula si ca va avea un sfarsit tragic imediat dupa ce-si va fi terminat treaba. Jonathan Harker reuseste sa scape dupa ce era sa fie transformat intr-un vampir de trei dintre servitoarele contelui.

Nu dupa mult timp,un incident groaznic cutremura intreaga Londra, la bordul unui vas, Demeter, negasindu-se decat un pasager in viata, tot echipajul disparand misterios. Trebuie mentionat ca vasul aducea pamant din Transilvania si ca la bordul corabiei fusese vazut un caine negru.

Lucy Westenra, proaspat logodita cu Arthur Holmwood, a fost surprinsa intr-o noapte pe o banca intr-un parc, cu o silueta intunecata aplecata asupra ei, de catre prietena sa si logodnica lui Harker, Wilhelmina “Mina” Muray. Pentru ca, lovita de o boala misterioasa, Lucy incepea sa aiba o stare din ce in ce mai rea, prietenul sau John Seward, doctor, ii cere ajutorul fostului sau professor, Abraham Van Helsing, din Amsterdam. Intr-o noapte, Lucy si mama sa sunt speriate de moarte de un caine negru, iar mama lui Lucy, care avea probleme cu inima, moare. La scurt timp, Lucy moare si ea, in ciuda eforturilor neobosite facute de apropiatii ei.

Curand dupa ce Lucy a fost ingropata, ziarele erau pline de nume de copii care se credea ca au fost rapiti de o femeie frumoasa. Van Helsing, dandu-si seama ca este vorba despre Lucy, care se transformase in vampir, le marturiseste si celorlalti suspiciunile sale si impreuna o ucid, sau, mai bine zis, o “salveaza”.

Jonathan Harker,de curand intors din Budapesta, dintr-un lung tratament,impreuna cu logodnia sa, Mina, se imprieteneste cu ceilalti “vanatori de vampiri” si li se alatura. Dracula, care intre timp se stabilise la Londra, o musca pe Mina de gat si ii da sa bea din sangele sau, astfel creinduse intre ei doi o legatura psihica puternica, prin care contele o controla.

Dupa mai multe cercetari in locuintele lui Dracula din Londra si la diferiti oameni care au avut legaturi cu el,cum ar fi si un pacient al lui Seward, pe nume Reinfield, ”vanatorii” afla despre Dracula ca este in drum spre castelul sau din Transilvania. Dracula trebuia sa fie ucis cat mai rapid, deoarece Mina se transforma din ce in ce mai mult intr-un vampir, iar acest lucru putea fi oprit doar prin distrugerea stapanului vampirilor.

Desi “boala” Minei era destul de avansata, Van Helsing o lasa sa-i insoteasca, pentru a-i ajuta sa-i dea de urma contelui,cu ajutorul legaturii sale psihice cu acesta.

Dupa o lunga calatorie, grupul reuseste sa-l prinda pe conte langa castelul sau si sa-l ucida fix inainte de lasarea noptii. Desi Mina este salvata, Quincey Morris, un bun prieten al lui Holmwood, moare ucis de unul dintre tiganii care-l insoteau pe Dracula.

La finalul romanului, ne este mentionata casatoria dintre Jonathan Harker si “Mina” Muray si faptul ca pe primul nascut al celor doi l-au botezat cu numele mic Quincey, in cinstea prietenului lor.

Romanul merita intradevar citit, fiind o carte care te tine cu sufletul la gura pana in ultimul moment al actiunii.

Articol scris de Mihaela Podasca

Casa cu şapte frontoane – Nathaniel Hawthorne

aprilie 14th, 2010 admin Comments off

Editura: Pentru literatură
Anul publicării: 1969
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 389
Limba: Română

Romanul Casa cu şapte frontoane a lui Nathaniel Hawthorne îşi merită cu desăvârşire subtitlul de „Ficţiune”, deoarece autorul a depus efortul imens ca sub descrierea bogată a unei realităţi existenţiale să cuprindă frământările iremediabile ale unei moralităţi renegate cu desăvârşire de societatea anostă şi prejudiciată de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cele mai înnegurate capitole ale istoriei americane îşi face resimţite efectele până în prezentul trăit de autor. Acesta, originar din Salem, Massachusetts, îşi va schimba la un moment dat numele de familie, pentru a se deosebi de rudele sale, mai ales de unchiul său, J. Hathorne, unul dintre judecătorii participanţi la procesul Vrăjitoarelor din Salem. Dar acelaşi oraş devine în acest roman scena unei frământări adânci, care se răzbună asupra generaţiilor familiei unui răufăcător. Personajele negative deţin pe parcursul generaţiilor funcţii în care ar fi trebuit să fie exemple relevante de moralitate, pe când simplitatea celorlaltor personaje, devine exemplul de urmat.

Dar personajul principal al acestui roman legendar nu este o persoană, ci o casă, o construcţie demodată din lemn, cu şapte frontoane, care este locuită de generaţii de familia Pyncheon, nume care de altfel este dat şi uliţei din Noua Anglie unde se înalţă aceasta.

Puterea de descriere minuţioasă a lui Hawthorne surprinde, deoarece înaintând în povestire, cititorul ajunge să vizualize cu măiestrie casa, interiorul şi naturaleţea detaliilor din împrejurimi. Vizualizarea se transformă însă în constatarea uimitoare, că declinul material al clădirii nu este unul obişnuit, ci o decădere morală a proprietarilor pe nedrept, iar locatarii suportă povara moştenirii blestemate.

Povestea tristă a familiei începe de fapt cu puritanul Pyncheon, care îşi însuşeşte pe nedrept terenul unui meşteşugar, Matthew Maule, denunţându-l ca fiind vrăjitor. Acesta îl blestemă şi de acolo porneşte declinul. Pyncheon construieşte pe terenul meşteşugarului un conac, casa cu şapte frontoane, dar la inaugurare acesta moare din cauza unei puternice hemoragii, astfel îndeplinindu-se blestemul „Cu sânge îi va potoli Dumnezeu setea”. Fântâna grădinii devine astfel o sursă de contaminare şi magie pentru toate generaţiile următoare.

De-a lungul anilor se menţine duşmănia aristocratului corupt şi familia cinstită a lui Maule, ca şi blestemul care face ca familia Pyncheon să comită în continuare fapte criminale.

Casa este locuită de domnişoara Hebzibah, una dintre ultimele descendente ale familiei. Aceasta îşi deschise o mică prăvălie pentru a avea un venit. Din acelaşi motiv închiriase una dintre mansarde unui dagherotipist, Holgrave Maule, care va deveni un personaj al acestei drame psihologice. În aventura sa în casa cu şapte frontoane îl însoţeşte Pheobe, o rudă îndepărtată a familiei, care în inocenţa ei absolută devine martora scenelor de reîntâlnire şi împăcare cu sine a domişoarei Hepyibah cu Clifford Pyncheon, moştenitorul de drept al casei. Holgrave este cel care dă o notă de romantism peisajului anost al casei, plantând flori şi legume în grădina părăsită. Astfel, decandenţa casei cu şapte frontoane devine mai uşor de suportat, atât de locatarii acesteia, cât şi de cititor.

„Duhul rău al tuturor acestor ani desigur că ţâşnise la suprafaţă prin bălăriile luxuriante, care sunt dintotdeauna dispuse să se aciueze pe lângă locuinţele româneşti. Pheobe observă totuşi că înmulţirea lor fusese stăvilită printr-o muncă grijulie, depusă zi de zi sistematic. […] Se mai găseau şi câteva soiuri de flori străvechi de flori moştenite, care deşi nu arătau prea înfloritor, fuseseră totuşi plivite cu mare grijă… „
Povestea poartă cititorul şi mai adânc în lipsa de scrupulozitate a judecătorului Pyncheon, care reuşeşte să-l dezmoştenească pe Clifford, învinuindu-l pe nedrept de moartea fostului proprietar al casei şi terenului. Astfel modelul moralităţii prejudiciate, de unde începuse acţiunea, se continuă. Clifford fusese condamnat la închisoare pe viaţă, dar eliberat la bătrâneţe, având corpul şi mintea slăbite.

Aşteptarea demenţială a lui Clifford de către Hepzibah devine un drum iniţiatic, obligatoriu de parcurs pentru iertarea faptelor generaţiilor trecute şi pentru regăsirea fericirii unei familii marginalizate de către societate.
Seria personajelor negative trebuia însă completată cu vărul Jaffrey Pyncheon, care va fi pedepsit corespunzător: duşman de moarte a lui Clifford, va dori să obţină certificatul de moştenitor al acestuia, dar moare pe acelaşi scaun ca strămoşul său, ziditorul casei. Astfel cercul vicios se închide, iar blestemul este alungat.

Dacă Hawthorne nu şi-ar fi presărat povestea tristă cu momente romantice, pline de umor sau chiar satirice, finalul fericit al relevării adevărului ar fi părut nelalocul lui, poate chiar absurd. Pildele lui Moş Venner, bătrânul guraliv, sunt deschiderea drumului către bine: Clifford este absolvit de orice vină, este găsit certificatul de moştenitor, Holgrave Maule şi Phoebe devin un cuplu, o speranţă de viitor, iar toate personajele se vor muta din casa cu şapte frontoane în conacul de la ţară, al defunctului judecător Jaffrey.

Hawthorne nu face decât să povestească într-un mod simplu şi totuşi cu înţelegeri atât de complexe urmările faptelor imorale. Dar prin contrastul Casei cu şapte frontoane cu personajele pozitive, pline de caracter, aduce cititorului înţelegerea, că orice imoralitate este iertată prin moralitatea lucrurilor simple. O încercare de a înfrumuţesa un loc decadent, o acceptare a celor pe care societatea nu-i acceptă şi o şansă a unei vieţi şi iubiri noi alungă toată apăsarea celor şapte frontoane asupra firului poveştii.

„In tot acest timp izvorul lui Maule, deşi lăsat în părăsire, închega o serie de imagini caleidoscopice în care un ochi iscusit ar fi putut descifra povestiri în legătură cu soarta lui Hepzibah şi a lui Clifford, cu cea a urmaşului legendarului vraci şi al fetei de la ţară asupra căreia tânărul aruncase urzeala vrăjitorească a iubirii.

De alminteri, ulmul Pyncheon, cu atâta frunziş cât îi mai lăsase furtuna de septembrie, şoptea şi el profeţii de neînţeles. Iar înţeleptului Moş Verner, ce-şi târşâia paşii pe sub portalul dărăpănat, i se năzări că aude un zvon de muzică şi îşi închipui că duioasa Alice Pyncheon – după ce fusese martora acestor isprăvi, a nefericirilor trecute şi a fericirii prezente hărăzite neamurilor ei încă în viaţă – atinsese cu bucurie clapele clavecinului, ca semn de adio al unei năluci, şi se eliberase, plutind către ceruri, din Casa cu şapte frontoane.”

Articol scris de Parmena Zirina

A. I. ODOBESCU – SCENE ISTORICE

aprilie 14th, 2010 admin Comments off

Editura: Minerva
Anul publicarii: 1973
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 270
Limba: Romana

Alexandru Odobescu (23 ian.1834-10nov.1895) scriitor, om de ştiinţă şi politician a fost unul dintre marile exemple de erudiţie ale României. Deşi el este cunoscut astăzi îndeosebi pentru scrierile sale, puţină lume ştie că A. I. Odobescu a fost un reputat arheolog. A predat arheologia în cadrul Universităţii Bucureşti, a scris un tratat de istorie a arheologiei (1877) şi a fost ministru al monumentelor în perioada 1863-1864.

Scrierile sale istorice, din care fac parte nuvelele „Mihnea Vodă cel Rău” şi „Doamna Chiajna” prezente în aceast volum, fac dovada încercării scriitorului de a păstra nealterate valorile româneşti. Inspirându-se din opera lui Costache Negruzzi şi cercetând Letopiseţele acelor timpuri, Odobescu descrie cu mare modestie Scenele Istorice: „După titlul şi după coprinderea acestui mic volum, fiştecine va vedea că am avut drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului Constantin Negruzzi, asupra lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca orice imitaţiune, încercările mele sunt mult mai prejos de acel mic cap d-operă; în lipsa talentului, m-am silit cel puţin să păstrez, pre cât s-a putut, formele şi limba Letopiseţelor naţionale, cu care, în dreptate, se poate lăuda mai vârtos Ţara Moldovii; să adun datine, numiri şi cuvinte bătrâneşti, spre a colora aceste două episoduri culese din cronicile vechi.” ( Prefaţa ediţiei din 1886)

Articol scris de Oana Radu