Coltul Colectionarului

Născut pe data de 19 februarie 1896, Andre Breton a fost un autor de origine franceză, poet și teoretician al suprarealismului, acesta numărându-se printre fondatorii acestui curent literar.

Scriitorul a fost fiul unui cuplu modest din zona Tinchebray (Orne) din Normandia.

În cadrul familiei sale acesta a avut ocazia de a studia medicina și psihiatria.

Pe parcursul primului Război Mondial, Andre Breton l-a cunoscut pe protejatul lui Alfred Jarry, Jacques Vache a cărui atitudine anti-socială și negarea influenței tradiției în cadrul operelor literare ale vremii l-au influențat într-o mare măsură pe Andre Breton.

După sinuciderea lui Vache, la vârsta de numai 24 de ani, scrisorile pe care acesta i le scrisese lui Breton pe parcursul războiului au fost publicate într-un volum intitulat „Lettres de guerre”, publicat în anul 1919.

Pe baza acestor scrisori, Andre Breton a publicat ulterior patru eseuri.

Pe data de 15 septembrie 1921, Andre Breton s-a căsătorit cu prima sa soție, Simone Kahn.

Pe plan literar, scriitorul a fondat în anul 1919 revista „Literatura”, alături de scriitorii Louis Aragon și Philippe Soupault.

El s-a asociat în același timp și cu dadaistul Tristan Tzara.

Andre Breton s-a implicat în anul 1924 în publicarea „Manifestului suprarealist”, fiind în același timp editor al „Revoluției suprarealiste”.

Printre cei care l-au susținut pe autor s-au numărat: Philippe Soupault, Louis Aragon, Paul Eluard, Rene Crevel, Michel Leiris, Benjamin Peret, Antonin Artaud și Robert Desnos.

Nerăbdător să combine teme ale desăvârșirii de sine descoperite în opera lui Arthur Rimbaud, cu elemente de ordin politic de la Karl Marx, Andre Breton s-a alăturat partidului francez comunist în anul 1927, de unde a fost exmatriculat în anul 1933.

Pe parcursul acestei perioade, autorul a trăit numai din vânzarea tablourilor sale.

Sub atenta îndrumare a lui Breton, suprarealismul a devenit o mișcare europeană care a influențat toate domeniile artistice.

Printre temele abordate de către aceasta se numără: înțelegerea problematicii originii umane și concepțiile umane asupra lucrurilor și asupra evenimentelor.

Pe parcursul anul 1935, Breton a intrat într-un conflict cu Ilya Ehrenburg, pe parcursul „Congresului Internațional al Scriitorilor pentru Protejarea Culturii”, care a avut loc la Paris în luna iunie.

Breton a fost ironizat de către Ilya într-un pamflet, care l-a supărat foarte mult pe scriitor.

În anul 1938, Breton a acceptat propunerea guvernului francez de a călători în Mexic, locație pe care scriitorul a caracterizat-o ulterior drept una dintre cele mai suprarealiste zone ale globului.

Perioada petrecută de către Andre Breton în Mexic l-a ajutat pe acesta să îl cunoască personal pe Leon Trotsky, alături de care scriitorul a publicat un manifest intitulat „Pour un art revolutionnaire independent”, lucrare având ca temă promovarea „libertății complete în artă”.

În anul 1939, Breton a colaborat cu artistul Wifredo Lam în publicarea poemului lui Breton, „Fata Morgana”.

În perioada exilului său în New York City, scriitorul a cunoscut-o pe Elisa, o femeie de origine chiliană care va deveni cea de-a treia soție a scriitorului.

Autorul și soția acestuia au locuit o perioadă în Quebec, Canada, unde a scris „Arcane 17”, o carte care descrie temerile sale referitoare la cel de-al doilea Război Mondial.

În anul 1946, Breton s-a reîntors la Paris, unde a militat împotriva colonialismului.

Scriitorul a încetat din viață pe data de 28 septembrie 1966, la vârsta de 70 de ani, trupul său fiind înmormântat cimitirul Batignolles din Paris.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în prim plan un alt poet al acestei perioade. Despre cine este vorba veți putea afla în viitorul nostru articol.

Louis Aragon, după numele său real, Louis Andrieux, s-a născut pe data de 3 octombrie 1897, fiind un poet francez, romancier și editor, un suporter al comunismului și un membru al Academiei Goncourt.

Aragon s-a născut și a murit la Paris, fiind crescut de mama și de bunica sa. Tatăl său, Louis Andrieux, un fost senator pentru Forcalquier, era cu treizeci de ani mai în vârstă decât mama autorului.

Tânărului i-a fost ascuns adevărul despre propria sa familie, aflând aceste informații abia în momentul în care a împlinit vârsta de nouăsprezece ani.

Autorul a fost un înfocat susținător al dadaismului în perioada 1919-1924, devenind un membru fondator al suprarealismului în anul 1924, cu Andre Breton și Philippe Soupault.

În anii 1920, Aragon a devenit un susținător al comunismului francez, alături de alți suprarealiști, alăturându-se mișcării comuniste în luna ianuarie a anului 1927.

În anul 1933, acesta a început să scrie pentru ziarul local, L’Humanite, ziar în care autorul va continua să scrie până la sfârșitul vieții, redactând un număr impresionant de poeme, printre care se numără unul dedicat secretarului general Maurice Thorez.

Pe parcursul Congresului Mondial al Scriitorilor pentru Apărarea Culturii (1935), Aragon s-a opus părerilor promovate de fostul său prieten, Andre Breton, care a dorit să folosească această oportunitate pentru a-i lua apărarea scriitorului Victor Serge.

În afară de munca sa ca jurnalist, Louis Aragon a devenit, alături de Paul Nizan, secretar editor al ziarului Commune, publicat de Asociația scriitorilor și artiștilor revoluționari, al cărei scop era acela de a aduce împreună intelectuali și artiști în lupta comună împotriva fascismului.

În scurt timp, Aragon a devenit un membru al comitetului de conducere al ziarului Commune, în luna ianuarie 1937, alături de Andre Gide, Romain Rolland și Paul Vaillant-Couturier.

Ziarul Commune a fost puternic implicat în mobilizarea intelectualității franceze pentru susținerea Republicii Spaniole.

În luna martie a anului 1937, Aragon a început să scrie la Ce soir, ziar în care mai scria și Jean Richard Bloch.

După o perioadă de întrerupere a activității editoriale, ziarul și-a reluat activitatea în anul 1939, cu Aragon la conducere, asistat inițial de Jean Richard Bloch și ulterior, după moartea acestuia, din 1947, doar de către Louis Aragon.

În anul 1939, autorul s-a căsătorit cu autoarea de origine rusă, Elsa Triolet, sora Lilyei Brik, soția poetului rus Vladimir Mayakovsky.

El a cunoscut-o pe aceasta în anul 1928, devenind muza sa începând din anul 1940.

Pe parcursul războiului, Aragon a scris pentru presa subterană Les Editions de Minuit, devenind un membru al mișcării naționale de rezistență. Activismul său l-a făcut pe autor să rupă relația de prietenie cu Pierre Drieu la Rochelle, care a optat pentru colaborare.

Alături de Paul Eluard, Pierre Seghers și Rene Char, acesta va surprinde aspectele socio-politice ale vremii contemporane lui în poemele sale despre război.

După război, Louis Aragon a devenit unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali comuniști ai vremii sale, asumându-și responsabilități politice în Comitetul național al scriitorilor.

Susținut de către Thorez, scriitorul a fost ales, în anul 1950, ca membru al comitetului central din acea perioadă. Cu toate acestea, în ciuda poziției sale, poziția ocupată nu l-a ferit de criticile vehemente care i-au fost aduse.

Pe lângă activitatea sa preponderent jurnalistică, autorul a fost și CEO al casei de publicații Editori francezi reuniți.

După moartea soției sale, la data de 16 iunie 1970, Aragon a început să susțină și orientările sexuale între parteneri de același sex, moment care coincide cu reîntoarcerea sa către suprarealism. Pe parcursul ultimilor zece ani ai vieții sale, Aragon a mai publicat cel puțin două romane, Henri Matisse Roman și Les Adieux.

Louis Aragon a încetat din viață pe data de 24 decembrie 1982, trupul său fiind înmormântat în parcul Moulins de Villeneuve, pe proprietatea sa din Saint Arnoult en Yvelines, alături de soția sa.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în atenție un alt autor francez, a cărui creație literară și a cărui biografie vă vor fascina cu siguranță.

Alain Fournier, după numele său real Henri Alban Fournier, este un scriitor francez care s-a născut pe data de 3 octombrie 1886 și a încetat din viață pe data de 22 septembrie 1914.

Autor al unui singur roman, intitulat „Le Grand Meaulnes”, publicat cu numai un an înaintea morții autorului, acest roman a reușit să îi aducă prestigiu numelui acestui scriitor, care a reușit să se impună în istoria literară franceză clasică drept unul dintre cei mai apreciați autori ai acestor meleaguri.

Autorul s-a născut în regiunea La Chapelle d’Angillon, în Franța centrală, fiind fiul unui profesor de școală generală.

Tânărul a studiat la liceul Lakanal din Sceaux, din apropierea Parisului, unde s-a pregătit pentru admiterea la Ecole Normale Superieur. Din păcate, acesta nu a reușit să intre la această instituție de învățământ superior.

În aceste condiții, scriitorul a ales atunci să studieze la școala marină din Brest.

Pe parcursul studiilor sale la liceul Lakanal, Alain Fournier a avut ocazia de a-l cunoaște Jacques Riviere, cei doi devenind buni prieteni.

Mai mult decât atât, în anl 1909, Riviere s-a căsătorit cu sora mai mică a lui Alain Fournier, Isabelle.

Alain Fournier și-a întrerupt studiile în anul 1907, pentru ca în perioada 1908-1909 să își efectueze stagiul militar.

Acesta este momentul în care tânărul autor a început să își publice primele poeme, eseuri și scurte povestiri, care au fost ulterior adunate și publicate sub titlul „Miracles”.

Pe parcursul întregii perioade, Alain Fournier a lucrat neîncetat la ceea ce va deveni marele său roman, „Le Grand Meaulnes”.

Pe data de 1 iunie 1905, autorul a avut ocazia de a se întâlni cu Yvonne de Quievrecourt, de care s-a îndrăgostit aproape instantaneu. Cei doi s-au întâlnit, au vorbit, dar relația lor nu a reușit să se materializeze sub forma unei căsătorii.

Anul următor, Alain Fournier a așteptat-o pe aceasta în același loc în care se întâlniseră pentru prima oară, dar aceasta nu a venit la întâlnire.

În acea noapte, Alain i-a mărturisit prietenului și cumnatului său, Riviere că aceasta nu a venit să se întâlnească cu el, dar că el era convins că femeia pe care o iubea nu ar mai fi fost aceeasi cu cea pe care o întâlnise cu un an în urmă, ci probabil că ar fi fost o femeie cu totul schimbată.

Alain Fournier nu a mai întâlnit-o pe această femeie decât opt ani mai târziu când ea era deja căsătorită și avea doi copii.

Scriitorul s-a întors la Paris în anul 1910, devenind un cunoscut critic literar al vremii sale și un jurnalist al ziarului Paris-Journal.

Aici, Alain Fournier a avut ocazia de a-i întâlnii pe Andre Gide și pe Paul Claudel.

Doi ani mai târziu, în anul 1912, autorul a renunțat la vechiul său loc de muncă, optând pentru un post de asistent al unui om politic, cunsocut în perioada contemporană scriitorului drept Casimir Perrier.

Romanul care i-a adus însă faima acestui scriitor a fost în sfârșit finalizat la începutul anului 1913, fiind publicat pentru prima oară în Nouvelle Revue Francaise, în perioada iulie-octombrie 1913 și ulterior ca un volum independent.

Romanul său a fost nominalizat la Premiul Goncourt, devenind un produs cultural și literar cu o largă răspândire abia în anul 1959, prin intermediul traducerii lui Frank Davison pentru presa Universității Oxford.

În anul 1914, Alain Fournier a început să lucreze la cel de-al doilea roman al său, „Colombe Blanchet”, dar din păcate această lucrare a sa a rămas neterminată, autorul fiind nevoit să accepte postul de locotenent în luna august a aceluiași an. Scriitorul și-a pierdut viața la numai o lună după numirea sa în post, în lupta de la Vaux les Palameix. Corpul său nu a fost identificat până în anul 1991, când a fost înmormântat în cimitirul Saint Remy la Calonne.

Cea mai mare parte a operei acestui scriitor a fost publicată însă postum.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va prezenta biografia și interesanta creație literară a unui alt autor francez, care vă va fascina cu siguranță.

Născut pe data de 11 octombrie 1885, François Mauriac a fost un cunoscut autor francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1952).

În anul 1958, François Mauriac a primit și o altă înaltă distincție, fiind premiat cu marea cruce a Legiunii de Onoare.

Istoria literară franceză, dar și cea internațională, îl cataloghează pe acest autor drept unul dintre cei mai renumiți și apreciați scriitori romano-catolici ai secolului al XX-lea.

Numele complet al autorului era François Charles Mauriac, acesta fiind originar din Bordeaux.

Autorul a studiat literatura în cadrul Universității din Bordeaux, absolvind-o în anul 1905, moment în care François Mauriac ia decizia de a se muta la Paris, unde dorește să se pregătească pentru admiterea la studiile postuniversitare din cadrul unei cunoscute instituții de învățământ superior din acea perioadă, École des Chartes.

Pe plan politic, François Mauriac a fost un oponent al regimului din Vietnam, condamnând cu vehemență folosirea torturii de către armata franceză din Algeria.

Pe plan profesional, François Mauriac este autorul unui important număr de lucrări printre care se numără memoriile sale și o biografie a lui Charles de Gaulle.

Pe data de 1 iunie 1933, autorul a fost ales ca membru al Academiei Franceze, urmându-l pe Eugene Brieux, acesta fiind un important pas în recunoașterea contribuției sale artistice, culturale și literare în evoluția diacronică a istoriei literare franceze.

Anul 1952 poate fi considerat un al doilea pas imporant al carierei literare a acestui scriitor, acesta fiind momentul în care François Mauriac primește Premiul Nobel pentru Literatură „pentru privirea spirituală adâncă și pentru intensitatea artistică cu ajutorul cărora a reușit să penetreze drama existenței umane prezentate în paginile romanelor sale”.

Întreaga operă a acestui scriitor a fost publicată în douăsprezece volume, între anii 1950 și 1956, receptarea acestora fiind una extrem de bună în rândul iubitorilor de carte din acea epocă.

În perioada petrecută la Paris, François Mauriac a intrat în contact cu un număr impresionant de autori, ajungând să se împrietenească cu unii dintre ei. Printre cei cărora autorul le-a devenit prieten și le-a ghidat pașii în evoluția lor profesională s-a numărat și Elie Wiesel.

François Mauriac l-a îndemnat pe acesta să folosească drept conținut tematic în operele sale multiplele sale experiențe ca evreu din perioada Holocaustului, scriitorul redactându-i chiar și prefața uneia dintre cărțile acestuia, intitulată „Noaptea”.

Alături de prieteniile sale, François Mauriac a avut parte și de anumite neînțelegeri, existând o dispută publică între el și Roger Peyrefitte, care a criticat Vaticanul în cărți precum „ Les Clés de saint Pierre”, carte publicată în anul 1953.

François Mauriac a luat poziție împotriva acestei întâmplări, amenințând că nu va mai continua lucrarea la care lucra în acea perioadă („L’Express”) dacă nu se vor lua măsuri în vederea interzicerii publicității făcute cărților lui Peyrefitte.

Conflictul a escaladat în moementul în care a fost lansată adaptarea cinematografică a romanului „ Les Amitiés Particulières”, care purta semnătura aceluiași Peyrefitte. Mauriac a făcut demersuri pentru atacarea acestei lucrări, iar Peyrefitte a reacționat la rândul său acuzându-l pe autor că ar avea orientări homosexuale și numindu-l Tartuffe.

Mauriac a mai avut o dispută și cu Albert Camus, imediat după eliberarea Franței în cel de-al Doilea Război Mondial. Albert Camus a descris evenimentele politice în ziarul „Combat”, iar Mauriac a avut o rubrică în cadrul ziarului „Le Figaro”, existând anumite divergențe de opinie în prezentarea schimbărilor politice care au avut loc.

François Mauriac a încetat din viață pe data de 1 septembrie 1970, trupul său fiind înmormântat în Cimitirul din Vemars, din regiunea Val d’Oise din Franța.

Articol scris de Alexandra Pusca

Urmatorul articol vă va prezenta biografia și creația literară a unui alt autor francez. Despre cine este vorba veți putea afla în articolul viitor.

Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry este un cunoscut poet francez, eseist și filosof născut pe data de 30 octombrie 1871.

Alături de poeziile acestui autor figurează și opere dramaturgice, dialoguri, eseuri și aforisme despre artă, istorie, muzică și evenimente cotidiene ale perioadei contemporane scriitorului.

Având un tată corsican, autorul s-a născut în Sète, un oraș de pe coasta Mediteranei, dar a fost crescut în Montpellier, un centru urban aflat în apropierea orașului său natal.

După urmarea unei educații romano-catolice, poetul a studiat dreptul la universitate, mutându-se ulterior la Paris, unde a avut ocazia de a intra în contact cu Mallarmé.

Primele scrieri care poartă semnătura acestui autor au fost publicate pe vremea când acesta avea în jur de douăzeci de ani. Dar, cu toate acestea, Paul Valéry a devenit scriitor cu normă întreagă începând din anul 1920.

Această schimbare a avut loc în momentul în care persoana pentru care Paul Valéry lucra ca asistent privat, un fost șef executiv al agenției Havas, Edouard Lebey, a încetat din viață.

După selecția sa în cadrul Academiei Franceze din anul 1925, Paul Valéry a devenit un important reprezentant al intelectualității din societatea franceză, ajungând să viziteze numeroase țări europene, susținând prelegeri pe teme sociale și culturale, ocupând în această perioadă un important număr de poziții oficiale.

El a reprezentat Franța în chestiuni culturale în Liga Națiunilor, reprezentând mai multe comitete.

Activitățile desfășurate de autor în această perioadă au luat forma unei lucrări care conține traduceri din limba engleză a unor eseuri.

În anul 1931, Paul Valéry a fondat Colegiul Internațional din Cannes, o instituție privată în cadrul căreia era predată ca disciplină de bază limba și civilizația franceză.

Colegiul continuă să existe și în zilele noastre, oferind cursuri profesionale pentru vorbitorii nativi ai acestei limbi, dar și pentru studenții veniți din afara granițelor Franței. Scopul formulat al acestor cursuri era acela de a servi drept certificare educațională, de drept și de afaceri.

Adițional activităților sale ca membru al Academiei franceze, Paul Valéry a fost și membru al Academiei de Științe din Lisabona, făcând parte, în același timp, din rândul celor mai importanți scriitori ai acelei perioade.

În anul 1937, Paul Valéry a devenit șef executiv al Universității din Nisa.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, regimul Vichy i-a retras câteva dintre aceste distincții ca urmare a refuzului său de a colabora cu Vichy și cu regimul politic german din acea vreme.

Pe plan cultural însă, autorul a continuat să fie foarte activ, publicând un important număr de lucrări.

Pe plan personal, Paul Valéry s-a căsătorit în anul 1900 cu Jeannie Gobillard, o prietenă a familiei Mallarmé și o nepoată a pictorului Berthe Morisot.

Ceremonia de căsătorie a fost una dublă, în care alături de nunta autorului cu Jeannie Gobillard, a avut loc și nunta fiicei lui Morisot, Julie Manet, cu pictorul Ernest Rouart.

Scriitorul și soția acestuia au avut împreună trei copii: Claude, Agathe și François.

Paul Valéry a încetat din viață în anul 1945, trupul său fiind înmormântat în cimitirul din orașul său natal, de care autorul amintea în unul dintre faimoasele sale poeme, „Cimitirul marin”.

Există sute de poeme care poartă semnătura acestui autor, dar puține dintre ele au reușit să îi aducă acestui poet renumele atât pe plan național, cât și internațional.

Cea mai cunoscută lucrare a sa este „La jeune parque”, o capodoperă, sublimă din punct de vedere muzical, care conține cuplete ritmice a 512 versuri alexandrine. Deși scrierea acesteia a durat aproape patru ani, odată publicată i-a adus prestigiul acestui autor.

„Cimitirul marin” și alte poezii scrise în aceeași perioadă au fost considerate de către critica literară a vremii drept unele dintre cele mai importante poeme ale secolului al XX-lea.

Articol scris de Alexandra Pusca

François Mauriac este tema următorului articol care va fi publicat pe blog.

Născut pe data de 12 decembrie 1821, Gustave Flaubert a fost un autor francez, care și-a creat într-un timp relativ scurt un renume în istoria literară occidentală.

Devenind celebru prin intermediul primului său roman, intitulat „Doamna Bovary”, care a fost publicat în anul 1857, Gustave Flaubert s-a impus rapid în istoria literară prin intermediul pasiunii sale pentru artă și literatură.

Născut în zona Rouen, Seine-Maritime, din Normandia (nordul Franței), Gustave Flaubert era cel de-al doilea fiu al lui Achille-Cléophas Flaubert (1784-1846), un renumit chirurg al acelei perioade și Anne Justine Caroline (1793-1872).

Gustave Flaubert a început să scrie încă de la o vârstă fragedă. Acest autor și-a urmat studiile în orașul natal, de unde a plecat abia în anul 1840 către Paris pentru a studia dreptul.

Odată ajuns în capitala franceză, tânărul Gustave Flaubert s-a dovedit a fi un student indiferent, puțin pasionat de domeniul pe care venise să îl studieze. Cu toate acestea, perioada petrecută la Paris l-a ajutat pe Gustave Flaubert să cunoască noi persoane, printre acestea numărându-se și celebrul autor francez, Victor Hugo.

Către sfârșitul anului 1840, scriitorul a călătorit în Pirinei și în Corsica, abandonând orașul Paris și cariera sa juridică în anul 1846.

În perioada ce a urmat, între 1846 și 1854, Gustave Flaubert a fost implicat într-o relație sentimentală cu Louise Colet, autoare de poezii a perioadei contemporane scriitorului.

După ce a plecat din Paris, Gustave Flaubert s-a întors la Croisset, unde a trăit împreună cu mama sa până la sfârșitul vieții.

În această perioadă, autorul a continuat să călătorească și la Paris, dar și în afara granițelor franceze, țara pe care a vizitat-o acesta fiind Marea Britanie.

Pe plan sentimental, Gustave Flaubert nu s-a căsătorit niciodată, singura sa relație serioasă de ordin sentimental fiind cea petrecută alături de Louise Colet.

Adept al unei vieți libertine, Gustave Flaubert nu a reușit să devină un familist convins și nici nu a luat decizia de a face pasul important de a se căsători.

După finalizarea relației autorului cu Louise acesta nu a mai avut puterea de a se implica activ într-o altă relație de acest gen.

Prietena de o viață a lui Gustave Flaubert a fost Maxime du Camp, cu care a călătorit în anul 1846, îndreptându-se în perioada 1849-1850 către meleaguri mai îndepărtate din Orientul Mijlociu, Grecia și Egipt.

Printre cunoștințele acestui autor s-au numărat și nume celebre din literatura franceză, precum Emile Zola, Alphonse Daudet, Edmond și Jules de Goncourt.

Începând din 1870, lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate pentru autor, în momentul în care casa acestuia și a familiei sale a fost ocupată de soldații prusaci, în perioada războiului. La numai doi ani după aceste întâmplări tragice, Gustave Flaubert și-a pierdut și mama, după moartea căreia au început și problemele financiare.

Suferind din cauza problemelor de sănătate, autorul a încetat din viață la vârsta de numai 58 de ani, murind în anul 1880 din cauza unei hemoragii cerebrale.Trupul său a fost înmormântat în cripta familiei dintr-un cimitir din Rouen.

În ceea ce privește creația literară a acestui autor, prima lucrare publicată a acestuia, „Noiembrie”, a fost finalizată în anul 1842. În septembrie 1849, scriitorul a citit prima variantă a romanului „Ispita Sfântului Anton” prietenilor săi Louis Bouilhet și Maxime du Camp.

În 1850, după întoarcerea din Egipt, Flaubert a început să scrie romanul „Doamna Bovary”, al cărui proces de creație a durat cinci ani. Romanul a stârnit multe controverse, dar, în momentul în care a fost publicată cartea, percepția publicului de cititori a fost una pozitivă.

În anii care au urmat, autorul a continuat să scrie și alte lucrări, dar nici una dintre ele nu s-a bucurat de același succes pe care l-a cunoscut romanul „Doamna Bovary”.

Articol scris de Alexandra Pusca

Un alt articol, un alt autor…despre cine este vorba? Veți putea afla în articolul următor.

Născut pe data 16 aprilie 1844, Anatole France a fost un poet, jurnalist și romancier francez. Autorul s-a născut la Paris și a încetat din viață la Saint-Cyr-sur-Loire.

Scriitor de succes, Anatole France a reușit să se impună într-un timp relativ scurt prin intermediul lucrărilor sale. Ironic și sceptic, Anatole France a fost considerat ca un reprezentant de marcă al literaturii franceze din perioada contemporană lui.

Anatole France a devenit, odată cu apariția operelor sale literare membru al Academiei Franceze, fiind în același timp și unul dintre puținii autori care au câștigat Premiul Nobel pentru Literatură.

Fiu al unui librar, Anatole France și-a petrecut cea mai mare parte din viață printre cărți. Librăria tatălui său, denumită Librairie France, era specializată în vânzarea de cărți și alte scurte scrieri care au drept conținut tematic Revoluția franceză, fiind o locație frecvent vizitată de scriitori și de studenți și elevi ai acelei perioade.

Anatole France și-a urmat studiile la Colegiul Stanislav, ajutându-și tatăl să lucreze în librărie. După câțiva ani, acesta a ajuns să lucreze la Bacheline-Deflorenne și la Lemerre, devenind în anul 1876 librar al Senatului francez.

Autorul și-a început cariera ca poet și jurnalist. În 1869, unul dintre poemele autorului, cunoscut sub denumirea de „La Part de Madeleine”, a fost publicat în „Le Parnasse Contemporain”.

Începând din anul 1867, activitatea de jurnalist a acestui autor s-a intensificat, numărul de articole și de recenzii scrise de Anatole France devenind din ce în ce mai mare.

Volumul care l-a făcut însă celebru pe acest autor este „Le crime de Sylvestre Bonnard”, lucrare publicată în anul 1881.

Această operă are ca personaj principal un școlar, Sylvestre Bonnard, descris ca un reprezentant al societății franceze din acea perioadă. Romanul a fost apreciat de critica literară, proza sa elegantă aducându-i premiul Academiei Franceze pentru literatură.

Alte romane ale acestui scriitor sunt „La Rotisserie de la Reine Pedauque” (1893), care ridiculizează credința în științele și practicile oculte, și „Les Opinions de Jerome Coignard” (1893), care surprinde cu finețe atmosfera sfârșitului de secol.

La numai trei ani după publicarea acestor romane, Anatole France a fost numit membru al Academiei Franceze, aceasta fiind o importantă distincție acordată numai reprezentanților marcanți ai literaturii franceze.

Anatole France a fost implicat și în celebra Afacere Dreyfus, semnând manifestul lui Emile Zola care îl susținea pe Dreyfus, un ofițer din armata evreiască, acuzat pe nedrept de spionaj.

Acest controversat subiect a fost încadrat și analizat și în paginile unei alte lucrări semnate de Anatole France și recunoscute în istoria literară drept romanul „Monsieur Bergeret”.

Alături de toate aceste lucrări figurează și operele de maturitate ale autorului, printre acestea numărându-se „L’Île des Pingouins”, lucrare publicată în anul 1908, care satirizează natura umană, descriind povestea unor pinguini care ajung să se transforme în niște ființe umane, după ce animalele au fost botezate din greșeală de preotul Abbot Mael.

Un alt roman semnat de Anatole France este „La Revolte des Anges”, volum publicat în anul 1914 și care este deseori considerat ca fiind unul dintre cele mai profunde romane ale acestui autor.

Romanul relatează povestea lui Arcade, îngerul păzitor al lui Maurice d’Esparvieu. Arcade se îndrăgostește și se alătură mișcării revoluționare a îngerilor, conștientizând spre final că această luptă este inutilă fără existența unei profunde schimbări interioare.

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921, Anatole France s-a stins din viață, trei ani mai târziu, trupul său fiind înmormântat în cimitirul Neuilly-sur-Seine, din apropierea orașului Paris.

Cu doi ani înaintea morții autorului, care a survenit în anul 1924, întreaga creație literară a acestui scriitor a fost interzisă, ajungând în Index Librorum Prohibitorum, listă care conținea toate scrierile care fuseseră interzise de către Biserica Romano-Catolică. Acest index a fost abolit abia în anul 1966, la o distanță considerabilă după moartea lui Anatole France.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în prim plan biografia și opera unui alt autor de origine franceză, Gustave Flaubert.

Născut pe data de 13 mai 1840, Alphonse Daudet s-a impus în istoria literară drept un important romancier francez.

Originar din zona Nimes din Franța, Alphonse Daudet făcea parte dintr-o familie de burghezi, fapt care s-a reflectat ulterior în conținutul tematic al lucrărilor sale. Tatăl său, Vincent Daudet, era un comerciant de țesături, o persoană care a avut numeroase greutăți de înfruntat de-a lungul vieții și care a fost urmărit de ghinion.

După ce și-a urmat școala în Lyon, Alphonse Daudet s-a mutat, în anul 1856, în zona Ales din sudul Franței, unde a lucrat ca profesor.

Așa cum a declarat autorul însuși, chiar și la câteva luni după ce a renunțat la postul de profesor, scriitorul avea coșmaruri din cauza elevilor pe care îi avusese la școală și care îi făcuseră viața un adevărat calvar.

Pe data de 1 noiembrie 1857, Alphonse Daudet a abandonat predatul, locuind împreună cu fratele său, Ernest Daudet, la Paris, încercând să se întrețină din munca jurnalistică.

Aceasta este perioada în care Alphonse Daudet a început să scrie, un an mai târziu fiind publicat și primul său volum de poeme, intitulat „Les Amoureuses”, carte care s-a bucurat de o primire călduroasă din partea publicului său de cititori.

În anii care au urmat, autorul a ajuns să lucreze la Le Figaro și ulterior la editura Cartier de Villemessant, scriind câteva piese care au ajuns în scurt timp să îi aducă celebritatea în rândul iubitorilor de literatură și nu numai.

„Lettres de mon moulin” este o altă lucrare care poartă semnătura lui Alphonse Daudet. Cartea scrisă în Clamart, Paris și publicată în Fontvieille, Provence, în anul 1866, s-a bucurat de un enorm succes în rândul cititorilor.

Din păcate, prima lucrare de mari dimensiuni a acestui autor, intitulată „Le petit chose”, publicată doi ani mai târziu, nu s-a bucurat de același succes precum operele anterioare ale lui Alphonse Daudet. Conținutul tematic al acestei lucrări descrie de fapt copilăria și tinerețea autorului însuși, stilul scriitoricesc fiind unul prezentat cu grație și pathos.

1872 este anul apariției altor lucrări semnate de acest autor. Printre acestea se numără: „Aventures prodigieuses de Tartin de Tarascon” și piesa în trei acte „L’Arlésienne”. În ciuda succesului parțial al acestor scrieri, „Fromont jeune et Risler aîné” (1874) este cea care a stârnit adevărate controverse în epocă, fiind apreciată de un număr impresionant de cititori și critici literari ai vremii.

Ceea ce a uimit în cadrul acestei opere este de fapt creativitatea de care a dat dovadă autorul în ilustrarea personajelor incluse în paginile acestei lucrări.

Impresia pe care această lucrare a lăsat-o în mintea publicului de cititori a fost adâncită prin intermediul următorului roman, „Jack”, publicat în anul 1876, roman care descrie povestea unui copil ilegitim.

În anii ce au urmat, Alphonse Daudet s-a impus și mai mult ca un om de litere, publicând un număr impresionant de romane precum „Le Nabab” (1877), „Les Rois en exil” (1879), „Numa Roumestan” (1881), „Sapho” (1884) și „L’Immortel” (1888), fiind în același timp și autor de piese dramaturgice, printre care figurează „Trente ans de Paris” (1887) și „Souvernirs d’un homme de lettres” (1888).

Toate aceste opere, și multe altele, i-au adus lui Alphonse Daudet renumele și faima ca scriitor.

Deși acuzat că l-ar fi imitat pe Dickens, Alphonse Daudet a negat vehement această speculație, menționând că sursele sale de inspirație sunt reprezentate de propria sa experiență de viață, de împrejurările în care a trăit, de persoanele cu care a intrat în contact și care l-au influențat într-un fel sau altul, modelându-i într-o oarecare măsură comportamentul și modul de a gândi, de mediul familial și de societatea franceză a acelei perioade.

Daudet a murit la Paris pe data de 16 decembrie 1897, trupul său fiind înmormântat la cimitirul Père Lachaise.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă invită să descoperiți biografia și opera unui alt autor francez, cunoscut publicului larg de cititori drept Anatole France.

Născut la Paris pe data de 2 aprilie 1840, Émile Zola s-a impus rapid ca scriitor, el fiind considerat drept unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai naturalismului francez și un important promotor al naturalismului în teatru.

Figură marcantă a politicii franceze, autorul a reușit să își creeze într-un timp relativ scurt un renume atât pe plan național, cât și internațional.

Tatăl său, François Zola, a fost un inginer italian, iar mama sa, Émilie Aurélie Aubert, era de origine franceză. După ce căsătoria dintre cei doi a avut loc, familia s-a mutat în zona Aix-en-Provence, în sud estul Franței, pe când tânărul Zola avea doar trei ani.

Patru ani mai târziu, în anul 1847, tatăl său a murit, lăsându-l pe Zola și pe mama sa într-o situație precară.

Abia în anul 1858, Émile Zola s-a mutat la Paris, unde l-a reîntâlnit pe prietenul său din copilărie, Paul Cezanne. Acum este perioada în care Émile Zola începe să scrie primele sale lucrări încadrate ulterior de critica literară a vremii în limitele romantismului.

Mama tânărului plănuise o carieră de avocat pentru fiul ei, dar Zola a ratat examenul de bacalaureat.

După ce a lucrat o perioadă ca librar, Zola s-a dedicat încetul cu încetul unei cariere de scriitor. În perioada aceasta el a continuat să scrie și recenzii literare și de artă pentru diferite rubrici din ziarele franceze.

Ca jurnalist politic, Émile Zola nu a încercat să își ascundă aversiunea față de Napoleon al III-lea despre care credea că a organizat lovitura de stat care i-a adus titlul de împărat.

Cariera literară a lui Émile Zola a debutat cu scurte scrieri și eseuri, patru piese dramaturgice și trei romane, printre creațiile sale din tinerețe numărându-se „Contes à Ninon”, lucrare publicată în anul 1864.

Publicarea romanului „La Confession de Claude”, în anul 1865, a atras atenția poliției, ceea ce i-a făcut pe cei de la Hachette, unde autorul lucra ca librar, să îl concedieze. Acest lucru nu l-a oprit însă pe Zola să își urmeze visul de a deveni un cunoscut scriitor al epocii contemporane lui.

În 1867 a apărut următoarea lucrare a acestui autor, „Les Mystères de Marseille”, sub forma unui roman cu mai multe volume.

După publicarea tot în acest an a primului său roman de mari dimensiuni, „Thérèse Raquin”, autorul a început să lucreze la seria sa de 20 de romane intitulată „Les Rougon Macquart”, serie care descrie povestea unei familii din perioada celui de-al Doilea Imperiu.

Astfel, mai bine de jumătate din romanele sale au făcut parte din această colecție. La vârsta de numai 28 de ani, Émile Zola avea deja în minte întreaga acțiune din această impresionantă serie de romane. Plasate într-o societate franceză, romanele sale aduc în discuție un anumit conținut tematic, făcând referire la influențele violenței asupra societății și a indivizilor, problematica alcoolului și a prostituției care au devenit din ce în ce mai des întâlnite în ultima perioadă care coincide cu cel de-al doilea val al revoluției industriale.

Romanele au în prim plan două ramuri ale aceleiași familii, pe de o parte membrii respectabili ai familiei Rougon, considerați drept un exemplu pozitiv pentru societatea din acea perioadă, iar pe de altă parte membrii Macquart, considerați ilegitimi, care s-au îndepărtat de la tradiție și de la valorile promovate de societatea în care trăiau.

Din anul 1877, odată cu publicarea l’Assommoir, Émile Zola și-a câștigat celebritatea, ajungând să fie chiar mai bine plătit decât Victor Hugo, în scurt timp acesta devenind o figură marcantă a intelectualității burgheze, organizând dineuri la care participau Guy de Maupassant, Joris-Karl Huysmans și alți renumiți scriitori ai vremii.

„Germinal” (1885), „Lourdes” (1894), „Rome” (1896) și „Paris” (1897) sunt doar câteva dintre scrierile care i-au adus lui Zola succesul.

Opera lui Zola, fondatorul naturalismului francez, a influențat stilul scriitoricesc al altor autori, precum Gustave Charpentier, creația sa literară având la rândul ei ca surse de inspirație scrierile lui Claude Bernard, Gustave Flaubert și alții.

La vârsta de numai 62 de ani, autorul s-a stins din viață, în mod stupid, din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon. Trupul său a fost inițial înmormântat la Cimitirul din Montmartre (Paris), rămășițele sale fiind mutate șase ani mai târziu în Panthéon, într-o criptă comună cu Victor Hugo și cu Alexandre Dumas.

Articol scris de Alexandra Pusca

Articolul următor vă va aduce în prim plan opera și biografia unui alt autor francez. Dacă vreți să aflați despre cine este vorba, vă invităm să citiți articolul viitor.

Jean Racine a fost un celebru dramaturg francez, numele său figurând alături de numele altor doi autori celebri ai secolului al XVII-lea: Corneille și Molière. Creația sa literară a fost apreciată de critica literară a vremii, Racine reușind să se impună printre figurile marcante ale literaturii occidentale.

Recunoscut inițial ca autor de drame, Racine a scris și a publicat și o comedie.

Născut pe data de 22 decembrie 1639, în zona Aisne din nordul Franței, Racine și-a pierdut mama la o vârstă fragedă, fiind crescut de bunicii săi.

După moartea bunicului său, în anul 1649, bunica lui Racine, Marie, a decis să se mute în Port-Royal împreună cu nepotul ei.

Aici, Racine a urmat o educație clasică într-o instituție religioasă din Port-Royal, având șansa de a interacționa cu personalități marcante ale literaturii franceze din acea perioadă, fapt care se va reflecta ulterior în creația artistică și în viața viitoare a autorului.

Pe parcursul studiilor, Racine a excelat în domeniul studiilor clasice, printre temele abordate de acesta în lucrările sale numărându-se cele împrumutate din mitologia greacă și romană, teme care i-au servit ca principală sursă de inspirație acestui scriitor.

Deși intenționa să urmeze o carieră în Drept, cu toate acestea, Racine s-a simțit atras spre o carieră artistică, axându-se în această perioadă pe scrierea de poezii, fapt care i-a oferit ocazia de a-l cunoaște pe criticul literar Nicolas Boileau, cu care autorul se va împrieteni destul de repede.

La scurt timp după aceste întâmplări, Racine ia hotărârea de a se muta la Paris, unde se va integra rapid în cercurile teatrale ale societății franceze din acea vreme.

Deși prima sa piesă, „Amasie”, nu a ajuns să fie jucată pe scenă, următoarele sale creații dramaturgice au început, încetul cu încetul, să se bucure de mai mult succes în rândul publicului iubitor de teatru.

Astfel, pe data de 20 iunie 1664, piesa „La Thébaïde” a fost jucată pe scena pariziană a Teatrului Palatului Regal, fiind interpretată de către trupa de actori a lui Molière, un an mai târziu fiind jucată pe scenă și a două piesă a acestui autor, cunoscută drept „Alexandru cel Mare”.

Piesa s-a bucurat de un enorm succes, fapt care l-a făcut pe Racine să negocieze în secret cu o companie rivală, Hôtel de Bourgogne, să prezinte piesa din moment ce aceștia aveau o reputație mai bună în ceea ce privește tragediile.

Molière însă nu a putut să îl ierte pe Racine pentru această colaborare și pentru faptul că a atras-o de partea sa (atât sentimental, cât și profesional) pe actrița Thérèse du Parc, care juca rolul principal în piesele lui Molière.

Din acest moment, toate piesele lui Racine au fost jucate numai pe scena de la Hôtel de Bourgogne, ruptura dintre Racine și Molière fiind definitivă.

Piesele care poartă semnătura lui Racine au stârnit și numeroase controverse, acesta fiind acuzat că ar dori să-și manipuleze publicul. În scurt timp Racine și-a atras mulți dușmani, printre aceștia numărându-se Pierre Corneille și fratele acestuia, Thomas Corneille.

Implicarea lui Racine într-un scandal din anul 1679 l-a făcut pe acesta să ia decizia de a părăsi viața publică pentru o perioadă.

În această perioadă Racine s-a căsătorit cu Catherine de Romanet, cu care a avut doi fii și cinci fiice.

După ce a renunțat la cariera sa literară, Racine s-a implicat activ în viața de la curte, devenind în anul 1696 secretarul personal al regelui Ludovic al XIV-lea.

Revenirea lui Racine în teatru a avut loc ca urmare a intervenției celei de-a doua soții a regelui, Madame de Maintenon. Din păcate, Racine a murit câțiva ani mai târziu, trupul său fiind înmormântat în biserica Saint Étienne du Mont, din Paris.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Albert Camus” este tema următorului articol care va fi postat pe blog în zilele următoare.

Născut pe data de 6 iunie 1606, Pierre Corneille a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, numele său impunându-se în istoria literară franceză alături de numele altor autori deja cunoscuți, precum Molière și Racine.

Fiind catalogat de critica literară a vremii în care a trăit drept unul dintre fondatorii tragediei franceze, Pierre Corneille este autorul unui număr impresionant de piese de teatru, care au fost scrise și interpretate pe scenă pe parcursul a mai bine de patruzeci de ani.

Născut la Rouen, în Franța, într-o familie modestă, Pierre Corneille a primit o educație iezuită riguroasă.

La vârsta de 18 ani autorul a luat hotărârea de a urma Facultatea de Drept, tatăl tânărului Corneille asigurându-i acestuia două posturi în Rouen, în cadrul Departamentului pentru Păduri și Râuri.

Lucrând aici, Pierre Corneille a redactat și prima sa piesă dramaturgică, o comedie, cunoscută drept „Mélite”.

Deși nu este cunoscută data exactă a finalizării acestei piese, cu toate acestea, textul piesei a devenit cunoscut în anul 1629, când piesa a fost interpretată pentru prima oară de o trupă de actori ambulanți cu care Corneille intrase în contact în acea perioadă.

Actorii au apreciat piesa și au ales-o ca parte componentă a repertoriului lor. După ce piesa s-a bucurat de un enorm succes la Paris, Corneille a început să scrie și alte piese, în curând scrisul devenind una dintre preocupările constante ale autorului.

În perioada care a urmat, Corneille s-a mutat la Paris, piesele sale devenind într-un timp relativ redus, unele dintre cele mai jucate și apreciate texte dramaturgice din acea perioadă, fapt care l-a plasat pe autor printre preferații intelectualității franceze contemporane lui.

Creația sa literară din tinerețe reflectă societatea franceză a secolului al XVII-lea, descriind limbajul și comportamentul populației franceze de atunci.

După o perioadă guvernată de scrierea de comedii, în anul 1635, Pierre Corneille face în sfârșit pasul către un alt gen literar, acesta fiind anul în care autorul își face cunoscută prima tragedie, cunoscută de publicul larg drept „Medeea”.

Încă din 1634, autorul fusese ales să scrie versuri pentru evenimentul vizitei cardinalului Richelieu la Rouen, moment în care cardinalul a observat și apreciat talentul scriitoricesc al lui Corneille, alegându-l să facă parte dintre primii cinci mari autori francezi ai vremii sale.

Alături de Corneille, mai erau incluși în această categorie Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou și Claude de Lestoile.

Rolul celor cinci autori era acela de a trasforma în realitate visul cardinalului Richelieu, creând un nou tip de dramaturgie, caracterizată de promovarea virtuții și a valorilor morale ale societății franceze din acea perioadă. Mai mult decât atât, cardinalul a venit chiar și cu idei, pe care cei cinci autori aveau obligația de a le transpune într-o formă dramaturgică.

Cu toate acestea, limitele trasate de către cardinal erau mult prea restrictive pentru Corneille, care își dorea să transmită mai multe idei, ba chiar să inoveze în operele sale.

După terminarea contractului de muncă pe care autorul îl încheiase cu cardinalul Richelieu, Corneille a luat hotărârea de a se reîntoarce la Rouen.

După întoarcerea acasă, Corneille a scris piesa „Cidul”, care este considerată și în zilele noastre drept una dintre cele mai reușite piese ale autorului.

Prima ediție a acestei piese datează din anul 1637, fiind subintitulată sugestiv „tragico-comedie”, cu scopul de a sfida clasica distincție „comedie vs. tragedie”.

Cu toate că piesa a fost una dintre cele mai apreciate ale vremii sale, polemicile stârnite în jurul ei nu au fost unele exclusiv favorabile. Cauza rumorilor a fost reprezentată de faptul că autorul piesei nu a respectat clasicele unități de timp, spațiu și acțiune ale unei piese de acest gen.

Scandalul declanșat în jurul acestei piese l-a făcut pe Corneille să se retragă pentru o perioadă din viața publică, alegând să se întoarcă le Rouen, pe meleagurile natale. Continuând să își dedice cea mai mare parte din viață scrisului, creațiile ulterioare ale acestui autor nu s-au bucurat de aceeași faimă precum scrierile sale din tinerețe.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în prim plan aspecte biografice, dar și elemente caracteristice operei unui alt scriitor francez: Racine.

Cunoscut de istoria literară drept Eugène Ionesco și considerat de critica literară internațională drept un autor francez, Eugen Ionescu este în realitate un autor de origine română. Singurul aspect care îl apropie de meleagurile franceze este faptul că și-a petrecut o mare parte din viață în Franța, o parte importantă a operelor sale fiind publicată în limba franceză.

Născut pe data de 26 noiembrie 1909, Eugen Ionescu a reușit să se impună rapid în istoria literară ca dramaturg, operele sale accentuând într-un mod unic solitudinea și insignifiața existenței umane, existență catalogată de autorul însuși drept „efemeră”.

Scriitorul s-a născut în Slatina, cu un tată român, și o mamă cu o moștenire genetică și culturală franceză și greco-romană, de religie protestantă.

Eugen Ionescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Franța, unde a avut ocazia de a-și expune cu hotărâre punctele de vedere și convingerile ideologice.

Descriindu-l pe acest autor, Deborah B. Gaensbauer declara că, întors dintr-o lume mai bună, în care autorul credea, odată ajuns pe Pământ, pășind pe această lume, el a observat aproape instantaneu decăderea umană, corupția și nimicnicia existenței umane în general.

Coroborate cu conștientizarea faptului că, mai devreme sau mai târziu, toți murim, aceste elemente, specifice lumii în care trăim, l-au făcut pe autor să se exprime în paginile operelor sale cu atât de multă înverșunate, condamnând sau ironizând aspectele negative ale societății contemporane lui.

Cea mai mare parte a operei sale de maturitate reflectă tocmai concepțiile adânc înrădăcinate ale acestui autor, accentuând dezgustul acestuia pentru lumea tangibilă, manifestând în același timp neîncrederea autorului în eficiența comunicării interumane.

Eugen Ionescu a crezut pe parcursul întregii sale vieți în existența unei lumi superior mai bune, la care însă, oameni fiind, nu avem acces.

Ecouri ale experienței sale pot fi observate în notele de subsol și în conținutul tematic pe care acest autor l-a utilizat în operele sale, prin descrierea unor personaje care râvnesc să ajungă într-un oraș al luminii, sau care percep existența unei lumi de dincolo.

Alte teme asupra cărora insistă autorul în scrierile sale sunt: banalitatea lumii în care trăim și care adesea ne conduce către stări depresive, revelațiile asupra frumuseții, prezentate într-o ramă pesimistă, precum și inevitabilul morții.

În 1925, Eugen Ionescu se întoarce împreună cu părinții săi în țară, după divorțul acestora. Aici urmează cursurile Colegiului Național Sfântul Sava, după finalizarea cărora optează pentru aprofundarea literaturii franceze, în cadrul Universității din București, ale cărei cursuri le urmează în perioada 1928 și 1933, calificându-se ca profesor de limba franceză.

Pe parcursul acestei perioade, Eugen Ionescu îi întâlnește pe alți doi importanți autori ai literaturii naționale, Emil Cioran și Mircea Eliade, care îi vor deveni prieteni foarte buni în perioada următoare.

În anul 1936, Eugen Ionescu se căsătorește cu Rodica Burileanu, împreună cu care va avea o fetiță, căreia autorul îi va scrie povești neconvenționale pentru copii.

Doi ani mai târziu, Eugen Ionescu decide să plece, împreună cu familia sa, în Franța, pentru a-și susține teza de doctorat.

Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, autorul și familia sa decid să rămână pentru încă o vreme pe meleagurile franceze, trăind la Marseille până în anul 1944, când decid să se mute la Paris.

În anul 1970, autorul devine membru al Academiei Franceze, fiind și deținătorul unui număr impresionant de premii.

Renumit scriitor, apreciat, dar și aspru criticat de istoria literară, Eugen Ionescu a reușit, prin intermediul operelor sale să declanșeze numeroase controverse, devenind un simbol literar recunoscut pe plan internațional.

Autorul s-a stins din viață la vârsta de 84 de ani, fiind înmormântat în celebrul cimitir din Montparnasse (Paris).

Articol scris de Alexandra Pusca

„Corneille” este titlul următorului articol care va fi postat pe blog.

Deși recunoscut de publicul larg de cititori drept Molière, numele real al acestui celebru dramaturg francez era de fapt Jean-Baptiste Poquelin.

Născut pe data de 15 ianuarie 1622, Molière s-a impus rapid ca scriitor de piese de teatru și ca actor, fiind considerat de istoria literară drept unul dintre cei mai mari maeștri ai comediei din întreaga literatură occidentală.

Printre piesele cele mai cunoscute ale acestui autor se numără: „Le Misanthrope”, „L’École des femmes”, „Tartuffe ou L’Imposteur”, „L’Avare” ou „L’École du mensonge”, „Le Malade imaginaire” și „Le Bourgeois gentilhomme”.

Născut într-o familie bogată, Molière a urmat cursurile Colegiului din Clermont, unde a învățat primele noțiuni teoretice despre literatură și în special despre dramaturgie.

Molière s-a născut la Paris, tatăl său fiind Jean Poquelin, iar mama sa Marie Cressé, fiica unei prospere familii burgheze.

Pierzându-și mama la vârsta de numai zece ani, Molière s-a apropiat foarte mult, în anii care au urmat, de tatăl său, care s-a ocupat de educația sa.

Deși studiase deja la celebrul Colegiu din Clermont, Molière a fost atras și de Drept, studiind ca avocat de provincie în jurul anului 1642. Nu se știe însă dacă a reușit să și finalizeze aceste studii.

În iunie 1643, la vârsta de 21 de ani, Molière ia pentru prima oară în viață decizia de a se îndepărta de aristocrația cu care intrase în contact de la o vârstă fragedă, luând hotărârea de a urma o carieră de actor.

Astfel, părăsindu-și tatăl, Molière s-a alăturat lui Madeleine Béjart pentru a pune bazele teatrului L’Illustre, efortul lor fiind susținut ulterior și de fratele și sora lui Madeleine.

Cei treisprezece ani pe care autorul și i-a petrecut jucând ca actor, l-au ajutat pe acesta să își finiseze și să își perfecționeze abilitățile comice pe care trebuia să le dețină orice dramaturg.

Debutul său ca scriitor a fost profund influențat de aceste aspecte, Molière combinând elemente din „Commedia dell’Arte” cu stilul său scriitoricesc din ce în ce mai rafinat.

Prin intervenția mai multor aristocrați ai acelei perioade, Molière a primit aprobarea de a organiza la Luvru, în fața regelui însuși, o reprezentație a uneia dintre piesele sale, alături de o piesă a deja faimosului Corneille.

Ca urmare a acestei întâmplări, lui Molière i s-a permis să utilizeze oricând dorea sala „Petit-Bourbon” de la Luvru, sală special amenajată pentru reprezentațiile teatrale.

Ulterior, lui Molière i-a fost încredințat, cu același scop și Palatul Regal.

Piesele prezentate în ambele locații s-au bucurat de un succes foarte mare în rândul parizienilor din acea vreme. Ca răsplată pentru succesul de care s-au bucurat piesele sale, Molière și actorii săi au primit numele de „Trupa Regelui”, acesta continuându-și activitatea ca unic autor oficial al evenimentelor de acest gen organizate la Curtea Regală.

În ciuda faptului că operele sale s-au bucurat de aprecierea regelui și a parizienilor, cu toate aceastea, piesele semnate de Molière au fost aspru criticate de moraliștii acelei perioade, precum și de reprezentanții bisericii romano-catolice.

Începând din anul 1667, sănătatea autorului a început să se deterioreze, acesta văzându-se obligat să se retragă pentru o perioadă. În anul 1673, jucând pe scenă în piesa „Le Malade imaginaire”, Molière a avut o criză din cauza tuberculozei de care suferea. A reușit să termine reprezentația, dar a murit câteva ore mai târziu.

Eforturile acestui autor de a urma cariera pe care și-o dorea nu au fost ușoare, ci din contră, drumul său către recunoașterea internațională, atât în perioada contemporană lui, cât și în zilele noastre, a fost unul cu multe obstacole. Cu toate acestea, Molière a reușit să își îndeplinească visul, trăind și murind pe scenă.

Articol scris de Alexandra Pusca

Articolul următor vă va aduce în prim plan viața și creația artistică a unui alt autor francez. Pentru a afla despre cine este vorba vă invităm să citiți cu plăcere și articolul viitor care va fi postat pe blog în zilele următoare.

Autor celebru de romane, poet, dramaturg și eseist, Victor Hugo a fost un important reprezentant al romantismului francez.

Născut pe data de 26 februarie 1802 în Franța, Victor Hugo s-a impus inițial în istoria literară ca poet, romanele și creațiile sale dramaturgice ulterioare având rolul de a-i consolida reputația deja creată.

Dintre volumele sale de poezie, cele mai cunoscute sunt „Les Contemplations” și „La légende des siècles”, volume care au fost apreciate de critica literară a vremii.

Pornind de la aceste lucrări, Victor Hugo a fost considerat deseori ca fiind unul dintre cei mai mari poeți francezi.

Pe plan internațional, lucrările sale cele mai cunoscute și apreciate au fost reprezentate însă, nu de creația sa lirică, ci de romanele „Mizerabilii” și „Notre-Dame de Paris”.

Susținător al conservatorismului în tinerețe, ulterior, Victor Hugo a devenit un susținător al liberalismului perioadei contemporane lui. Odată cu trecerea timpului, autorul a devenit un susținător al republicii, creația sa artistică abordând numeroase subiecte politice și sociale pe de o parte, dar și aspecte artistice ale perioadei pe de altă parte.

Victor Hugo este cel de-al treilea și cel mai mic fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo și al lui Sophie Trébuchet.

Născut în 1802 în Besançon, Victor Hugo și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Franța. În perioada exilului din vremea lui Napoleon al III-lea, scriitorul francez a trăit pentru o scurtă perioadă de timp (1851) în Bruxelles, dar și în alte orașe europene.

Cea care s-a ocupat de educația tânărului Victor Hugo a fost mama sa, care l-a îndemnat pe aceasta să opteze pentru o carieră literară.

Susținător înfocat al monarhiei franceze, Victor Hugo a început să se revolte împotriva acesteia, ca urmare a evenimentelor ce au avut loc în cadrul revoluției din 1848. Astfel, dacă opera de tinerețe a acestui autor a fost influențată într-o măsură importantă de imaginea regelui, creația lui ulterioară a militat pentru politica republicană.

În anii care au urmat, îndrăgostit fiind, Victor Hugo încalcă dorința mamei sale și se logodește cu prietena sa din copilărie, Adèle Foucher.

Fiind foarte apropiat de mama sa, scriitorul a decis să facă pasul de a se căsători, abia în 1822, cu cea pe care o iubea, căsătoria lor fiind oficializată la un an după moartea mamei autorului.

Un an mai târziu s-a născut primul copil al cuplului Hugo, pe nume Léopold. Din păcate, copilul s-a stins din viață câțiva ani mai târziu.

Victor Hugo și soția sa au avut după aceea alți patru copii: Léopoldine (28 august 1824), Charles (4 noiembrie 1826), François-Victor (28 octombrie 1828) and Adèle (24 august 1830).

În ceea ce privește debutul editorial al acestui autor, Hugo și-a publicat primul roman, intitulat „Han d’Islande”, în anul 1823. Trei ani mai târziu a fost publicat și al doilea roman care poartă semnătura acestui autor, romanul fiind intitulat „Bug-Jargal”.

Între 1829 și 1840, Victor Hugo a publicat alte cinci volume de poezii de această dată („Les Orientales”, 1829, „Les Feuilles d’automne”, 1831, „Les Chants du crépuscule”, 1835, „Les Voix intérieures”, 1837 și „Les Rayons et les ombres”, 1840), aceste volume consolidându-i autorului reputația și plasându-l în rândul unora dintre cei mai talentați poeți ai vremii sale.

Pierderea fiicei sale mai mari, Adèle, la vârsta de numai 19 ani, l-a afectat foarte mult pe Victor Hugo și pe familia sa.

Victor Hugo a scris ulterior acestui eveniment un număr impresionant de poeme, care amintesc despre viața și moartea fiicei sale iubite. Unul dintre cele mai faimoase poeme ale sale a fost probabil „Demain, dès l’aube”, care descrie vizitele repetate ale autorului la mormântul fiicei sale.

Vă invităm să redescoperim împreună impresionanta operă a acestui autor.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Molière” este tema următorului articol care va fi postat pe blog în perioada următoare.

Născut pe data de 25 octombrie 1767, Henri Benjamin Constant de Rebecque a fost un scriitor și reprezentant de seamă al intelectualității din perioada contemporană lui.

Născut pe meleagurile elvețiene, Benjamin Constant s-a implicat în politica Franței, acesta militând pentru promovarea liberalismului, al cărui susținător era.

Născut în regiunea Lausanne, din Elveția, Benjamin Constant a avut parte de o educație privată, asigurată de unii dintre cei mai buni profesori ai vremii. Autorul a fost în același timp și absolvent al Universității din Erlangen, din Bavaria, și al Universității din Edinburgh, din Scoția.

Acesta și-a petrecut mulți ani din viață călătorind în țări precum Franța, Elveția, Germania și Marea Britanie, unde a avut ocazia de a observa regimul politic al fiecăreia dintre aceste state.

Benjamin Constant s-a implicat în politica franceză, lucrând ca om politic și ca orator în perioada 1815-1830.

În cea de-a doua jumătate a Revoluției Franceze, autorul a devenit membru al Camerei Deputaților, impunându-se rapid drept unul dintre cei mai importanți oratori și oameni politici ai vremii sale.

Pornind de la principiile sale liberale, Benjamin Constant a promovat libertatea de expresie, accentuând distincția dintre semantica libertății în accepțiune clasică și libertatea înțeleasă și interpretată în spațiul cultural și social modern.

După analizele pe care le-a conceput, Benjamin Constant a ajuns la concluzia că libertatea reprezintă de fapt trasarea unei frontiere între viața privată și autoritatea publică. Mai simplu spus este limita dintre public și privat, autorul fiind un susținător al societății de tip clasic, axată pe spațiul public, spre deosebire de societatea modernă în care primează pentru indivizi importanța vieții private.

Crezul politic al lui Benjamin Constant era acela că susținătorii reformei aveau drept unic scop interpretarea eronată a unor modele clasice de guvernare pentru a instaura un regim despotic sub numele generic de „republică”.

În acest context, autorul a continuat să condamne ipocrizia oamenilor politici de atunci, încercând să explice populației că ideea de libertate promovată în acea perioadă era în fapt una iluzorie, fiind în realitate o ideologie lipsită de fundament.

Într-o societate modernă, comerțul este noua lege în concepția scriitorului.

Alături de ideile sale politice deja menționate anterior, Benjamin Constant a conceput o nouă teorie, insistând de această dată asupra problematicii monarhiei constituționale, în care puterea regală se dorea a fi una neutră, de protejare, echilibrare și reducere a exceselor de ordin executiv, legislativ și juridic.

În concepția acestui autor, puterea executivă era rezervată unui Consiliu de Miniștri care, deși numit de către rege, avea ultimul cuvânt de spus în fața Parlamentului. Benjamin Constant a insistat asupra importanței de a informa populația asupra faptului că nu regele, ci miniștrii sunt cei care au mai multe de spus în deciziile care privesc binele țării și pe cel al populației: „regele conduce, dar nu guvernează”.

Această clarificare teoretică era una foarte importantă pentru evoluția ulterioară a guvernării parlamentare în Franța și oriunde în lume.

Teoriile și ideile politice promovate cu tărie de Benjamin Constant au fost aplicate în Portugalia, în anul 1822 și în Brazilia, în anul 1824.

În ceea ce privește creația literară a lui Benjamin Constant, acesta a reușit să își publice un singur roman de-a lungul vieții: „Adolphe” (1816), roman care descrie o poveste de dragoste dintre un tânăr și o curtezană.

Conținutul tematic al romanului insistă asupra primelor clipe ale înfiripării sentimentului de iubire în sufletul tânărului. Fiind începută cu o descriere autobiografică a două povești de dragoste, cartea evoluează către prezentarea poveștii celor două personaje.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Victor Hugo” este tema următorului articol care va fi postat pe blog.