Versuri, de Ion Minulescu
Editura: Pentru literatura
Anul publicarii: 1969
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 306
Limba: Romana
Poezia lui Minulescu este o poezie de o bogată ornamentaţie, de vaste panouri decorative, desfăşurându-se dinamic, vibrant şi însufleţit într-un ochi de lumină care reflectează magia într-o formă şi o armonie de sentimente superioare în legătură cu cele mai înalte preocupări omeneşti: viaţă, moarte, credinţă, ideal, soartă. Volumul „Versuri” este un volum care îndeamnă dar mai ales provoacă la luptă, o luptă înverşunată care aclamă izbânda simbolismului prin înţelesul larg pe care l-a dat artei.
Şi dacă veţi deschide acest volum, vă veţi convinge că Minulescu are o lume a lui, o colorată şi luminoasă, o lume de senzaţii superioare, o lume de culori, de forme, de mirosuri, de pipăiri, la care gândirea ia parte pe deplin descoperind palpabilul, ironia versificată atât de amplu, încât aceste alcătuiri senzitive au vigoarea coeziunii şi puterea rezistenţei la nivelul visului, deoarece, ca orice operă poetică, este o creaţie a imaginaţiei lăsând impresia de o fantasmagorie a realităţii şi mai puţin impresia de imagine. Minulescu este un contemplativ, un suflet care simte obsesiv pulsul vieţii pasionale într-o formă de dezamăgire, ca şi cum ar fi secat cu desăvârşire, o simţire blazată dar senină printr-un echilibru care atestă nici prea mare pasiune, nici mare ură, nici mare iubire, un sceptiv amiabil şi complezent, un senzitiv naturalist, simbolic prin concepţie, romantic prin exagerarea, clasic prin seninătatea simţirii.
Exotismul este fondul poeziei minulesciene care constă în sinceritate şi expresie după orizonturi îndepărtate, pe aripile berzelor călătoare spre ţările enigme, pelerini, care vin din locuri necunoscute şi merg spre necunoscut. Pe fondul acestui exotism se proiectează erotismul baudelairain. Iubirea romanticilor pelerini este însăşi negaţia de concepţiei de romantic; ea nu porneşte de la o iluzie şi nu se îndreaptă spre un ideal, ci pur şi simplu dăinuie clipa care trece şi plăcerea care dezamăgeşte; în realitate nu e iubire, ci senzualitate pură.
Romanţele pentru mai târziu şi-au găsit adresa, inserând în sufletul lumii otrava dulce a îndoielii, dizolvând tot ce păruse frumos, realizabil şi vecinic, pe o muzicalitate care şochează şi care de la prima citire devine dependentă; versurile lui Minulescu sunt o supradoză de real romanţat, versuri edificatoare, chintesenţa pretenţiei de simbolist.
Şi-apoi erotismul din romanţele lui Minulescu, poezia lui e cea mai personală din câte se perindase atunci de la Eminescu, fiind cea mai cuceritoare, o taină care indică toate iubirile lui, o fragilitate filosofică, elementară pentru a trezi în sufletul cititorilor ecouri care se prelungesc:
„În seara când ne-om întâlni-
Căci va veni şi seara-aceea…”
„În seara când ne vom iubi-
Căci va veni şi seara aceea;”
„Şi-n seara când ne-om despărţi-
Căci va veni şi seara-aceea.”
Ceea ce îl caracterizează pe Minulescu în versurile sale este temeritatea, siguranţa de sine, eleganţa, firescul cu care poartă armura. Este vorba despre un marş încontinuu spre alte zări, spre ţări enigme, într-o centurie de pelerini, amanţi care dispreţuiesc oboseala şi drumul, nesocotind îndoielile, glumind pe seama cobelor. Îşi urmăreşte himerele, mereu tânăr, nevindecat, nealinat.
„Ce dureroasă-i clipa regăsirii
Cu cel ucis de propriul tău cuţit!”
„Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sânt…”
Articol scris de Hincianu Mihaela-Abiana


