Coltul Colectionarului

Născut la Paris pe data de 2 aprilie 1840, Émile Zola s-a impus rapid ca scriitor, el fiind considerat drept unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai naturalismului francez și un important promotor al naturalismului în teatru.

Figură marcantă a politicii franceze, autorul a reușit să își creeze într-un timp relativ scurt un renume atât pe plan național, cât și internațional.

Tatăl său, François Zola, a fost un inginer italian, iar mama sa, Émilie Aurélie Aubert, era de origine franceză. După ce căsătoria dintre cei doi a avut loc, familia s-a mutat în zona Aix-en-Provence, în sud estul Franței, pe când tânărul Zola avea doar trei ani.

Patru ani mai târziu, în anul 1847, tatăl său a murit, lăsându-l pe Zola și pe mama sa într-o situație precară.

Abia în anul 1858, Émile Zola s-a mutat la Paris, unde l-a reîntâlnit pe prietenul său din copilărie, Paul Cezanne. Acum este perioada în care Émile Zola începe să scrie primele sale lucrări încadrate ulterior de critica literară a vremii în limitele romantismului.

Mama tânărului plănuise o carieră de avocat pentru fiul ei, dar Zola a ratat examenul de bacalaureat.

După ce a lucrat o perioadă ca librar, Zola s-a dedicat încetul cu încetul unei cariere de scriitor. În perioada aceasta el a continuat să scrie și recenzii literare și de artă pentru diferite rubrici din ziarele franceze.

Ca jurnalist politic, Émile Zola nu a încercat să își ascundă aversiunea față de Napoleon al III-lea despre care credea că a organizat lovitura de stat care i-a adus titlul de împărat.

Cariera literară a lui Émile Zola a debutat cu scurte scrieri și eseuri, patru piese dramaturgice și trei romane, printre creațiile sale din tinerețe numărându-se „Contes à Ninon”, lucrare publicată în anul 1864.

Publicarea romanului „La Confession de Claude”, în anul 1865, a atras atenția poliției, ceea ce i-a făcut pe cei de la Hachette, unde autorul lucra ca librar, să îl concedieze. Acest lucru nu l-a oprit însă pe Zola să își urmeze visul de a deveni un cunoscut scriitor al epocii contemporane lui.

În 1867 a apărut următoarea lucrare a acestui autor, „Les Mystères de Marseille”, sub forma unui roman cu mai multe volume.

După publicarea tot în acest an a primului său roman de mari dimensiuni, „Thérèse Raquin”, autorul a început să lucreze la seria sa de 20 de romane intitulată „Les Rougon Macquart”, serie care descrie povestea unei familii din perioada celui de-al Doilea Imperiu.

Astfel, mai bine de jumătate din romanele sale au făcut parte din această colecție. La vârsta de numai 28 de ani, Émile Zola avea deja în minte întreaga acțiune din această impresionantă serie de romane. Plasate într-o societate franceză, romanele sale aduc în discuție un anumit conținut tematic, făcând referire la influențele violenței asupra societății și a indivizilor, problematica alcoolului și a prostituției care au devenit din ce în ce mai des întâlnite în ultima perioadă care coincide cu cel de-al doilea val al revoluției industriale.

Romanele au în prim plan două ramuri ale aceleiași familii, pe de o parte membrii respectabili ai familiei Rougon, considerați drept un exemplu pozitiv pentru societatea din acea perioadă, iar pe de altă parte membrii Macquart, considerați ilegitimi, care s-au îndepărtat de la tradiție și de la valorile promovate de societatea în care trăiau.

Din anul 1877, odată cu publicarea l’Assommoir, Émile Zola și-a câștigat celebritatea, ajungând să fie chiar mai bine plătit decât Victor Hugo, în scurt timp acesta devenind o figură marcantă a intelectualității burgheze, organizând dineuri la care participau Guy de Maupassant, Joris-Karl Huysmans și alți renumiți scriitori ai vremii.

„Germinal” (1885), „Lourdes” (1894), „Rome” (1896) și „Paris” (1897) sunt doar câteva dintre scrierile care i-au adus lui Zola succesul.

Opera lui Zola, fondatorul naturalismului francez, a influențat stilul scriitoricesc al altor autori, precum Gustave Charpentier, creația sa literară având la rândul ei ca surse de inspirație scrierile lui Claude Bernard, Gustave Flaubert și alții.

La vârsta de numai 62 de ani, autorul s-a stins din viață, în mod stupid, din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon. Trupul său a fost inițial înmormântat la Cimitirul din Montmartre (Paris), rămășițele sale fiind mutate șase ani mai târziu în Panthéon, într-o criptă comună cu Victor Hugo și cu Alexandre Dumas.

Articol scris de Alexandra Pusca

Articolul următor vă va aduce în prim plan opera și biografia unui alt autor francez. Dacă vreți să aflați despre cine este vorba, vă invităm să citiți articolul viitor.

Editura: Pentru literatura
Anul publicarii: 1969
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 306
Limba: Romana

Poezia lui Minulescu este o poezie de o bogată ornamentaţie, de vaste panouri decorative, desfăşurându-se dinamic, vibrant şi însufleţit într-un ochi de lumină care reflectează magia într-o formă şi o armonie de sentimente superioare în legătură cu cele mai înalte preocupări omeneşti: viaţă, moarte, credinţă, ideal, soartă. Volumul „Versuri” este un volum care îndeamnă dar mai ales provoacă la luptă, o luptă înverşunată care aclamă izbânda simbolismului prin înţelesul larg pe care l-a dat artei.

Şi dacă veţi deschide acest volum, vă veţi convinge că Minulescu are o lume a lui, o colorată şi luminoasă, o lume de senzaţii superioare, o lume de culori, de forme, de mirosuri, de pipăiri, la care gândirea ia parte pe deplin descoperind palpabilul, ironia versificată atât de amplu, încât aceste alcătuiri senzitive au vigoarea coeziunii şi puterea rezistenţei la nivelul visului, deoarece, ca orice operă poetică, este o creaţie a imaginaţiei lăsând impresia de o fantasmagorie a realităţii şi mai puţin impresia de imagine. Minulescu este un contemplativ, un suflet care simte obsesiv pulsul vieţii pasionale într-o formă de dezamăgire, ca şi cum ar fi secat cu desăvârşire, o simţire blazată dar senină printr-un echilibru care atestă nici prea mare pasiune, nici mare ură, nici mare iubire, un sceptiv amiabil şi complezent, un senzitiv naturalist, simbolic prin concepţie, romantic prin exagerarea, clasic prin seninătatea simţirii.

Exotismul este fondul poeziei minulesciene care constă în sinceritate şi expresie după orizonturi îndepărtate, pe aripile berzelor călătoare spre ţările enigme, pelerini, care vin din locuri necunoscute şi merg spre necunoscut. Pe fondul acestui exotism se proiectează erotismul baudelairain. Iubirea romanticilor pelerini este însăşi negaţia de concepţiei de romantic; ea nu porneşte de la o iluzie şi nu se îndreaptă spre un ideal, ci pur şi simplu dăinuie clipa care trece şi plăcerea care dezamăgeşte; în realitate nu e iubire, ci senzualitate pură.

Romanţele pentru mai târziu şi-au găsit adresa, inserând în sufletul lumii otrava dulce a îndoielii, dizolvând tot ce păruse frumos, realizabil şi vecinic, pe o muzicalitate care şochează şi care de la prima citire devine dependentă; versurile lui Minulescu sunt o supradoză de real romanţat, versuri edificatoare, chintesenţa pretenţiei de simbolist.

Şi-apoi erotismul din romanţele lui Minulescu, poezia lui e cea mai personală din câte se perindase atunci de la Eminescu, fiind cea mai cuceritoare, o taină care indică toate iubirile lui, o fragilitate filosofică, elementară pentru a trezi în sufletul cititorilor ecouri care se prelungesc:

„În seara când ne-om întâlni-
Căci va veni şi seara-aceea…”
„În seara când ne vom iubi-
Căci va veni şi seara aceea;”
„Şi-n seara când ne-om despărţi-
Căci va veni şi seara-aceea.”

Ceea ce îl caracterizează pe Minulescu în versurile sale este temeritatea, siguranţa de sine, eleganţa, firescul cu care poartă armura. Este vorba despre un marş încontinuu spre alte zări, spre ţări enigme, într-o centurie de pelerini, amanţi care dispreţuiesc oboseala şi drumul, nesocotind îndoielile, glumind pe seama cobelor. Îşi urmăreşte himerele, mereu tânăr, nevindecat, nealinat.

„Ce dureroasă-i clipa regăsirii
Cu cel ucis de propriul tău cuţit!”
„Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sânt…”

Articol scris de Hincianu Mihaela-Abiana

Născut pe data de 22 ianuarie 1788, George Gordon Byron, cunoscut în epoca în care trăit drept lordul Byron, a fost un poet și reprezentant de marcă al romantismului. Creația sa literară a fost reprezentată în mare măsură de lirica atipică pe care acesta a propus-o în câmpul literar contemporan lui, dar și prin poemele narative de mare întindere.

Printre cele mai cunoscute creații artistice care poartă semnătura acestui autor se numără: „She walks in beauty”, „When we two parted”, „Don Juan” sau „Childe Harold’s Pilgrimage”.

Analizat și interpretat de către critica literară a vremii sale drept un important scriitor al literaturii britanice, opera literară a lui Byron a ajuns în perioada contemporană nouă să se bucure de o binemeritată recunoaștere pe plan național, dar și internațional, deși componentele tematice ale scrierilor sale nu sunt dintre cele mai actuale.

În ciuda acestor aspecte, opera sa le oferă și astăzi cititorilor de pretutindeni posibilitatea de a se documenta, parcurgând cu plăcere paginile care poartă semnătura acestui autor, asupra aspectelor sociale, culturale, politice și economice ale acelei perioade.

Recunoașterea de care se bucură Byron și creația sa literară pe plan internațional nu este un rezultat al creativității sale artistice, ci un rezultat al faptului că opera sa este inspirată din întâmplări ale propriei sale vieți.

Astfel, autorul traspune în paginile sale excesele aristocrației, datoriile acestora, numeroasele și ineditele povești de dragoste ale acelei perioade precum și perioada de exil pe care a ales-o din proprie inițiativă.

Singura descriere a acestui scriitor, care s-a păstrat până în perioada contemporană, a fost redactată în epocă de către Lady Caroline Lamb, care îl caracteriza pe Byron negativ, prezentându-l drept un nebun pe care este periculos să îl cunoști și cu care este mai bine să nu interacționezi.

Pe parcursul vieții sale, Byron a fost implicat în viața politică a secolului al XVIII-lea, jucând rolul de lider al unei organizații revoluționare din Italia, ceea ce i-a adus recunoașterea ulterioară de „erou național”.

Născut la Londra, într-o familie de nobili englezi, Byron a fost creștinat, ceremonia fiind desfășurată la Biserica St Marylebone Parish.

Prin această slujbă religioasă, Byron a primit numele de George Gordon, în memoria bunicului din partea mamei sale, George Gordon of Gight, descendent al regelui James I, care s-a sinucis în anul 1779.

În ceea ce privește pregătirea educațională a acestui autor, Byron a fost admis în august 1799 la Școala William Glennie, această perioadă fiind pe de o parte una de formare a stilului său literar, dar și una marcată de numeroase aventuri sentimentale pe de altă parte.

După o educație formală petrecută la Școala Aberdeen, unde i-au fost descoperite înclinațiile homesexuale, Byron a fost trimis să studieze la Harrow, unde a rămas până în iulie 1805, urmând ulterior cursurile Colegiului Trinity din Cambridge.

În perioada petrecută acasă, împreună cu mama sa, la reședința Burgage, el a cultivat prietenia cu Elizabeth Pigot și fratele acesteia, Jhon, împreună cu care a regizat două piese de divertisment pentru comunitate.

Pe parcursul acestei perioade, cu ajutorul lui Elizabeth Pigot, care a citit și a transcris numeroase din manuscrisele sale, Byron a fost încurajat să își scrie și să își publice primele sale volume de poezii.

Cu toate acestea, unele dintre poeziile incluse în aceste volume fuseseră scrise la vârsta de 14 ani, stilul scriitoricesc de atunci fiind evident diferit de cel ulterior al autorului. Acest aspect, coroborat cu alte motivații de ordin personal ale scriitorului, l-a făcut pe acesta să revină asupra primelor sale volume, modificându-le ulterior conținutul.

În ciuda evoluției diacronice complicate a operei sale, în ciuda reticențelor și prejudecăților vremii sale, Byron a reușit să se impună în istoria literară drept o figură marcantă a literaturii engleze, creația sa literară fiind parcursă cu plăcere chiar și astăzi de cititorii de pretutindeni.

Articol scris de Alexandra Pusca

Urmatorul articol vă va aduce în prim plan opera unui autor mai apropiat de perioada contemporană, Umberto Eco, a cărui operă literară vă va fascina cu siguranță.

Editura: Minerva
Anul publicarii: 1970
Nr. volume: 2
Nr. pagini: 336 366
Limba: Romana

Charlotte Bronte este una dintre figurile importante ale epocii victoriene. Contemporana cu Dickens si Tackeray, desi nu scrie opere de aceiasi amploare, reuseste sa isi afirme valoarea prin ideile pe care le exprima intr-o maniera indirecta. Pentru a evita considerarea romanelor sale ca fiind literatura facila, romantata asa cum era tendinta in ceea ce priveste proza feminina, Charlotte Bronte va publica sub pseudonimul Currer Bell. In aceeasi maniera au procedat si surorile sale, Anne si Emily.

Prima lucrare publicata este culegerea de poeme aparuta in anul 1846 sub numele de „Poezii”, scrisa in colaborare cu Anne si Emily Bronte. „Jane Eyre“ apare in 1847, iar „Shirley” publicata in 1849, in timp ce primul sau roman „Profesorul”, refuzat de publicisti, ii va fi publicat postum. Toate romanele sale sunt inspirate din propria experienta, destul de redusa avand in vedere faptul ca nu si-a parasit teritoriul natal decat de foarte putine ori, pentru perioade relativ scurte.

Romanul „Jane Eyre“ este povestea captivanta a unei orfane careia viata, initial cruda cu ea, ii va oferi la final fericirea prin materializarea povestii de dragoste pe care o traieste.

Evenimentele care duc la formarea personalitatii eroinei sunt redate cu acuratete inca din copilaria acesteia cand Jane resimte din plin efectele conditiei sale sociale: „[...] cele mai vechi amintiri din existenta mea includeau asemenea aluzii. Aceste reprosuri legate de dependenta mea devenisera un refren monoton si neclar in urechile mele -foarte dureros si zdrobitor[...]“.

Sentimentul inadaptarii este resimtit acut „eram in totala disonanta cu Gateshead Hall, nu semanam cu nimeni de acolo, nu aveam nimic care sa se armonizeze cu doamna Reed, cu odraslele ei sau cu servitorii preferati.”

Aceasta constientizare va provoca revolta copilului care realizeaza ca este nedreptatit si va duce la indepartarea ei de Gateshead Hall, introducand-o in universul de la Lowood. Ce este demn de remarcat in ceea ce priveste aceasta parte a povestirii este apropierea de proza lui Dickens prin modul de redare a evenimentelor din perspectiva copilului implicat si nu a unui narator obiectiv sau matur. Sunt accentuate astfel sentimentele descrise, dar si efectul lor in formarea caracterului personajului, „Jane Eyre” fiind in fond un Bildungsroman. Conditiile de la Lowood nu par a fi o imbunatatire a vietii eroinei, dar, de abia aici, infometata si insingurata, va cunoaste prietenia alaturi de Helen Burns si admiratia fata de directoare, domnisoara Temple. Exista opinii care sustin ca descrierea Lowood-ului ar fi inspirata din anii petrecuti de autoare la scoala din Cowan Bridge.

Relatia dintre Jane si angajatorul ei, Edward Rochester poate fi lecturata ca o frumoasa si romantica poveste de dragoste fara a analiza in profunzime implicatiile scenelor descrise. Din acest punct de vedere romanul este accesibil oricarei categorii de cititori, insa nu trebuie sa ignoram ceea ce autoarea exprima in mod mai mult sau mai putin evident. Putem observa interventia ei pe doua planuri, ambele vizand pozitia femeii in societate. Pe de o parte, Jane, inferioara din punct de vedere social domnului Rochester, isi afirma fatis egalitatea cu acesta, ignorand conventiile sociale si aparand drepturile femeilor sarace de a avea sentimente la fel de nobile si de puternice ca ale femeilor din clasele superioare: „-Credeti ca daca sunt saraca, neinsemnata, urata si marunta, nu am un suflet si o inima? -Va inselati! Am tot atata suflet cat si dumneavoastra si-o inima la fel de plina![...] Nu va vorbesc acum prin mijlocirea obiceiurilor, conventiilor, nici macar a carnii supuse mortii-spiritul meu este cel ce se adreseaza spiritului dumneavoastra, la fel cum amandoua ar fi trecut dincolo de mormant si am sta la picioarele lui Dumnezeu, egali-asa cum si suntem. „Pe de alta parte, eroina romanului este o femeie care ia decizii independent de vointa unui barbat: „[...]sunt o fiinta umana libera, cu o vointa la fel de libera”. Afirmatiile personajului sunt puse in practica cu o hotarare de nestramutat: Jane renunta la barbatul iubit pentru a-si salva onoarea, desi este o fiinta singura pe lume: „Cui ,in lumea asta mare, ii pasa de tine? Cine se va simti jignit de ceea ce faci? Dar raspunsul veni indaratnic: „Mie imi pasa de mine. Cu cat sunt mai singura si mai lipsita de prieteni si de sprijin, cu atat ma voi respecta mai mult.”

Finalul romanului este unul de basm: cei doi indragostiti se casatoresc si traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Ultimul capitol incepe cu o adresare directa care reafirma independenta de decizie a femeii: „-Cititorule, m-am casatorit cu el.”

„Jane Eyre“ este un roman capabil sa satisfaca gusturile oricarui cititor. Exprimarea simpla, neafectata il fac usor de parcurs fara a diminua profunzimea ideilor expuse. Dupa o astfel de lectura nu poti sa te simti decat incantat si multumit.

Articol scris de Covlea Mihaela

Editura: Minerva
Anul publicarii: 1988
Nr. volume: 1
Nr. pagini: 350
Limba: Romana

Mulţi îl cunosc pe Bolintineanu prin prisma poeziilor sale. Cine nu recita cu patos la serbările din copilarie „Mama lui Stefan cel Mare”? Dar ceea ce unii nu ştiu este că autorul a scris şi romane, fiind considerat un pionier al genului pentru literatura română.

Romanele sale se înscriu în cerinţele epocii, nelipsindu-le aşa numita „stangacie” în prezentarea evenimentelor şi a personajelor, abundă în scene care par ilare, care ne fac sa zambim, dar care de fapt reprezintă doar realitatea vremii.

Vă voi prezenta cele mai celebre doua romane ale lui Bolintineanu, care au deschis noi drumuri pentru universul romanesc al literaturii noastre. Primul este „Manoil”, un roman epistolar, aparut în 1851, din care autorul publică un fragment în revista Romania literara, condusă de Vasile Alecsandri. Eroul principal este Manoil, un tânăr cinstit, cu un suflet sensibil, fără o avere considerabilă, orfan aflat în mijlocul unei boierimi bogate. El se îndrăgosteşte de Marioara, fata unor moşieri, care îl înşeală însă. Decepţionat, tânărul pleaca în străinătate, unde duce o viaţă complet diferită, într-un mediu vicios.

Întors în ţară, Manoil afişează o atitudine peiorativă faţă de tot ceea ce înseamnă iubire şi devotement. În ultimul moment, bărbatul este salvat de Zoe, o tânără cu care se logodise înainte de a pleca. Astfel, este subliniată ideea că femeia poate face dintr-un bărbat un înger sau un demon. Manoil este un erou romantic care pledează, la fel ca majoritatea protagoniştilor lui Bolintineanu, pentru valorile naţionale şi duce o luptă pentru biruinţa ideilor şi cauzelor sale.

Mult mai reuşit este romanul „Elena”, aparut in 1862. Aici personajele sunt mult mai complexe şi sunt analizate din punct de vedere psihologic. Romanul este structurat pe capitole, şi prezintă povestea de dragoste dintre Elena, o fată frumoasă, educată, şi Alexandru, un tânăr intelectual proaspăt întors din străinătate. Iubirea dintre ei este una interzisă, sortită eşecului, deoarece tânăra era căsătorită cu un boier bătrân, George Postelnicu, cu care avea o fetiţă. Astfel, femeia trebuie să aleagă între dragoste şi familie. Atunci când se dăruieşte cu totul iubirii realizează că a greşit, dar nu mai poate lupta împotriva propriilor dorinţe şi sentimente. Odată comis adulterul, pentru ea maternitatea îşi pierde sacralitatea şi crede că păcatele ei se vor răsfrânge asupra fetiţei sale, care va trăi stigmatizată toată viaţa. Aşadar, obsesia eroinei devine moartea, singura modalitate de a se absolvi de păcate.

Iubirea dinte cei doi protagonişti este proiectată pe fundalul realităţilor social-politice din acea vreme.

Bolintineanu îşi apără, prin romanul său, idealurile democratice. Personajele sale principale poartă vocea lui, ele protejează literatura română, acuză demagogia politică şi susţin remedierea vieţii ţăranilor. Romanul abundă în scene în care protagonişti apără, prin discusuri şi pledoarii, idealurile în care cred şi îşi arată încrederea şi speranţa că ţara se ve schimba.

Romanele lui Bolintineanu se înscriu în romantismul epocii, dar au totuşi un caracter autohton datorită militării intense pentru valorile şi cauzele naţionale.

Va invit sa descoperiţi aceste doua romane care prezintă o frescă a societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea. O societate vicioasă, plina de deficienţe şi fără morală, în care moravurile sunt joase iar principiile şi idealurile lipsesc cu desăvârşire.

Articol scris de Adela Baditeanu