Coltul Colectionarului

Poet, prozator și jurnalist român, Mihai Eminescu s-a născut pe data de 15 ianuarie 1850 la Ipotești, ajungând de-a lungul vieții sale să se remarce în mod deosebit prin intermediul creației sale lirice, fiind considerat de critica literară contemporană autorului, dar și de cea postumă drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii noastre naționale.

Mihai Eminescu a fost cel de-al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor militare şi a persecuţiilor religioase.

Mihai Eminescu și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, aspecte evocate în poeziile sale de mai târziu.

Printre acestea se remarcă poezii precum „Fiind băiet…” și „O, rămâi!”.

În perioada 1858 și 1866, poetul a urmat școala primară la Cernăuți, finalizându-și studiile cu rezultate școlare bune.

Între 1860 şi 1861 tânărul a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi înfiinţat în anul 1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775.

Anul 1866 este momentul primelor manifestări literare ale lui Mihai Eminescu, printre versurile sale de acum remarcându-se în mod special poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, creație lirică semnată M. Eminoviciu, care evocă pierderea profesorului său iubit.

În anul 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti.

Pe parcursul acestei perioade, acesta a continuat să publice în Familia, a scris poezii, drame („Mira”), fragmente de roman („Geniu pustiu”), rămase în manuscris, a făcut traduceri din germană („Arta reprezentării dramatice”, de H. Th. Rötscher).

Receptiv la marile romantisme europene manifestate pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, poetul şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism târziu.

Mihai Eminescu a fost activ în cadrul societății literare Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Primul poem care poartă semnătura acestui autor a fost publicat la vârsta de numai șaisprezece ani, urmând ca numai trei ani mai târziu, la vârsta de nouăsprezece ani, poetul să plece la Viena pentru studii.

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Următorii doi ani, între 1872 şi 1874, Mihai Eminescu a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat chiar și o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie.

La data de 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreună cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura noastră națională.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din această cauză aflându-se într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. Astfel, pe data de 18 martie 1872, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea la facultate.

În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors pe meleagurile sale natale pentru o scurtă perioadă de timp.

Pe data de 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta, poetul era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.

Începând din anii 1880, starea de sănătate a poetului s-a înrăutățit considerabil, acesta ajungând în situația de a nu mai publica poezii.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.

Pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, două zile mai târziu trupul acestuia fiind înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti.

Pe data de 28 octombrie 1948 acesta a fost numit membru al Academiei Române, titlul fiindu-i acordat post-mortem.

Manuscrisele poetului, înscrise în 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902.

Articol scris de Alexandra Pusca

Născut pe data de 14 martie 1854, Alexandru Macedonski s-a remarcat în istoria literară națională și internațională ca poet și prozator, jurnalist și șef de cenaclu literar, renumele său fiind asigurat însă prin intermediul celebrelor sale creații lirice care sunt construite pornind de la principiile curentului literar simbolist.

Poetul s-a născut în București în casele familiei sale din Calea Dorobanți, astăzi dispărute ca urmare a sistematizării Pieţii Romane, şi a fost, pe data de 24 martie, botezat la biserica din Precupeţii Noi, având ca naşă pe „cucoana Joiţa si pe polcovnicul Paznanschi din mahalaua Precupeţilor Noi“.

În anul 1865, Alexandru Macedonski a scris poezia „Plânsul amantei”, inclusă în volumul de versuri „Prima-verba”, publicat pentru prima oară în anul 1872, poezia fiind însoțită de o notă descriptivă a poetului însuși: „Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o ţin drept bună şi că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani şi, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o fără a o corecta”.

În luna ianuarie a anului 1866, autorul scrie poeziile „Avântă-te, suflet…”, titrată în manuscris cu titlul „Strigătul inimei”, şi „O voce”, cu o altă variantă şi datare (10 iunie 1866, Bucureşti) în manuscris, amândouă incluse în volumul „Prima-verba” (volum publicat în anul 1872).

În luna mai a aceluiași an, Alexandru Macedonski compune poezia „La o doamnă” (Acum, iubito, timp de juneţe), titrată în manuscris cu titlul „La o damă”,poezia fiind inclusă ulterior în paginile volumului „Prima-verba”.

Un an mai târziu, în 1867, poetul scrie poezia „Cântec” („Viaţa-mi simt că mi se stinge”), sub formă de virelai, reflex al lecturilor din creaţia lirică medievală franceză, reluată în variantă intermediară, la Viena, pe data de 23 iulie 1870.

În luna septembrie a anului 1869, Alexandru Macedonski scrie poezia „La defunctul meu părinte”, Generalul Alexandru D. Macedonski, datată în manuscris: Viena, ‘70.

Pe data de 29 martie 1870, poetul scrie la Craiova o altă poezie, intitulată „O suvenire”, creație lirică foarte interesantă și apreciată de critica literară a vremii.

Pe data de 17 ianuarie 1871, Alexandru Macedonski a scris la Viena poemul „Judecata în Infern”, format din șase părți.

Începând din acest an și până în 1876, autorul colaborează cu intermitențe la ziarul „Telegraful din București”, parte a aripei radicale a Partidului Liberal, publicând în paginile acestuia versuri, traduceri și studii politice.

Printre creațiile literare și politice publicate în paginile „Telegrafului din București” se numără lucrări precum „Despre revoluțiune, răul și binele ce produce”, poeziile domnului Candiano Popescu și memoriul adresat domnului ministru de interne asupra situației județului.

Publicarea poemului antidinastic „10 mai” de către scriitor a declanșat reacția mamei sale, Maria Macedonski, care l-a trimis pe poet în străinătate de teama unor repercursiuni, ferindu-l astfel pe fiul ei de eventualele consecințe ale unei asemenea acțiuni.

Seria de poezii care poartă semnătura lui Alexandru Macedonski a continuat să fie publicată și în anii ce au urmat, astfel încât, în anul 1874, este publicată în revista „Oltul” poezia „Sărac și curat”, ecou al pierderii moșiilor pe care mama sa le primise ca zestre.

După înființarea Junimii și declanșarea unui scandal de presă în care poetul ajunge să fie implicat, Alexandru Macedonski, deși se retrage din orice funcție de conducere pe care o deținea în acel moment, el continuă colaborarea cu revista Junimii și cu revista Convorbiri literare, publicând versuri, alături de D. Petrino.

După ce a fost arestat pentru o scurtă perioadă de timp, Alexandru Macedonski devine în anul 1876, redactor la „Stindardul”, ziar politic al cărui director era Pantazi Ghica.

În paginile cotidianului va publica, printre altele, traduceri din Gilbert şi Lamartine, nuvela „Cârjaliul” şi piesa de teatru „Gemenii”.

Până în anul 1890 poetul scrie poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi, şi cu un pronunţat caracter satiric, redactând ciclul Nopţilor, caracterizat şi printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul „Nopţile” al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica autorului trece printr-un proces de esenţializare, aceasta fiind perioada în care scrie „Rondelurile”; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză şi se bazează pe o metaforă concretă.

Poetul renunţă la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi muzicalitate. Spre exemplu acum scrie „Rondelul rozelor ce mor”, „Rondelul apei din grădina japonezului”, „Rondelul câinilor”, „Rondelul lucrurilor”.

Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri, „Rondelurile pribege”, „Rondelurile celor patru vânturi”, „Rondelurile rozelor”, „Rondelurile Senei” şi „Rondelurile de porţelan”. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum „Poema Rondelurilor”, publicat în anul 1927.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vi-l va aduce în prim plan pe poetul nostru național: Mihai Eminescu.

Cunoscut sub pseudonimul Ion Barbu, Dan Barbilian s-a născut pe data de 18 martie 1895 la Câmpulung-Muscel, într-o familie de intelectuali.

Poet și matematician român, Ion Barbu s-a impus rapid în istoria literară națională prin unicitatea versurilor sale concepute după canoane de ordin științific.

Important poet român al perioadei interbelice, Ion Barbu s-a remarcat prin intermediul poeziilor sale drept un reprezentant marcant al modernismului literar românesc.

Fiul judecătorului Constantin Barbilian și al soției acestuia, Smaranda, Ion Barbu s-a remarcat prin talentul său matematic încă din timpul liceului, acesta publicând articole extrem de valoroase din punct de vedere tematic în paginile „Gazetei matematice”.

În paralel cu înclinația sa către matematică, autorul a început, încetul cu încetul, să se remarce și ca poet, dezvoltându-și pasiunea pentru lirică.

În perioada anilor 1914-1921, scriitorul studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

Contribuțiile sale ca matematician s-au bucurat de un real succes în perioada contemporană acestuia, teoriile sale servind ca material de studiu pentru patru lucrări: „Asupra unui principiu de metrizare”, „Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré şi Carathéodory” ca aplicaţie a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), „J-metricile naturale finsleriene”, „J-metricile naturale finsleriene şi funcţia de reprezentare a lui Riemann”, lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu şi apărută postum, publicată tot în „Studii şi cercetări matematice”.

Pe plan literar, în anul 1919, Ion Barbu începe colaborarea cu revista literară „Sburătorul”, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu.

În timpul liceului, autorul îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest “pariu”, Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie.

Dan Barbilian spunea că „poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie”.

Criticul şi prietenul său, Tudor Vianu, îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai extinsă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, „După melci”, apare în anul 1921 în revista „Viaţa Românească”.

Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Critica literară a vremii sale declara că fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferenţă al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, întrucât gradul ei de dificultate e mai mare.

Mai exact spus, înţelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepţia unor poeţi moderni şi singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepţia mai generală, impusă de romantism.

Ion Barbu însuşi afirma, referindu-se la creația sa poetică: “Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.”

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creaţia lui Ion Barbu era împărţită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă şi şaradistă. În studiul din 1935, „Introducere în poezia lui Ion Barbu”, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală şi ermetică. Această din urmă împărţire a devenit clasică.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol Îi va fi dedicat unui alt poet român îndrăgit de publicul de cititori: „Alexandru Macedonski”.

Născut în luna septembrie a anului 1881, la Bacău, George Bacovia este un marcant scriitor al literaturii noastre naționale.

Reprezentant al principiilor promovate de către simbolismul literar francez, George Bacovia este autorul unor volume de versuri și proză redactate într-un stil unic, cu influențe din literatura internațională.

Inițial perceput de către critica literară drept un poet mediocru, ulterior, versurile lui George Bacovia au reușit să îi aducă acestuia celebritatea, autorul fiind recunoscut drept cel mai important reprezentant al simbolismului românesc.

George Andone Vasiliu, cunoscut de către iubitorii de literatură drept George Bacovia, s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a soției acestuia Zoe Vasiliu.

Încă de la o vârstă fragedă, George Bacovia a fost atras de studiile umaniste, la vârsta de numai șase ani acesta începând să învețe limba germană.

După un an petrecut la un pension din Bacău (în perioada 1889-1890), George Bacovia a fost înscris în anul 1891 la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău.

După absolvirea acestor studii, autorul s-a înscris în cadrul Gimnaziului Ferdinand din Bacău.

În această perioadă, o întâmplare cel puțin neașteptată și anume aceea de a rămâne închis timp de o întreagă noapte în turnul bisericii Precista din orașul natal, l-a făcut pe tânărul poet să scrie poezia „Amurg violet”, în anul 1899.

Perioada liceului a fost una destul de traumatică pentru scriitor, aceasta influențând scrierea unui alt poem celebru care poartă semnătura lui George Bacovia și anume „Liceu”.

În anul 1900, George Bacovia s-a înscris la Școala Militară din Iași, pe care însă nu a urmat-o până la final din cauza disciplinei mult prea severe.

Acesta este perioada în care autorul compune celebra poezie „Plumb” pe care însă o va finaliza în forma sa actuală abia în anul 1902.

În anul 1901, George Bacovia s-a înscris la cursul superior al Liceului Ferdinand din Bacău, pe care îl va absolvi în anul 1903.

Tot în această perioadă scrie și poezia „Liceu”, de care aminteam anterior, ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenţilor din acel an, în vederea reformei învăţământului iniţiată de Spiru Haret.

Ulterior, acesta se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cu conștiinciozitate cursurile acestei prestigioase instituții de învățământ superior.

În perioada următoare, în cadrul uneia dintre şedinţele salonului literar al lui Macedonski, poetul va citi poezia „Plumb”, care va produce o puternică impresie în rândul criticilor literari ai perioadei contemporane autorului.

Pasionat fiind de domeniul literar, scriitorul ia decizia de a se retrage de la Facultatea de Drept din București, reîntorcându-se, după aproximativ un an de ședere în București, în Bacău (în anul 1906).

Colaborează la revista lui I. M. Rascu cu poezia „Versuri”, mai târziu „Versuri şi proză”.

Între 1909 și 1910 merge la Iaşi numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău, iar în anul 1911 obţine diploma de licenţă în drept de la Facultatea de Drept din Iași şi se înscrie în baroul din Bacău, unde plăteşte timp de zece ani cotizaţie, dar nu profesează.

În anul 1912, autorul colaborează la „Românul literar” al lui Caion, fiind în același timp suplinitor la Şcoala Primară din Bacău şi la Călugara, suburbie a Bacăului.

George Bacovia a fost și colaborator la revista „Flacăra”, copist la Prefectura din Bacău, iar din anul 1913 acesta devine ajutor contabil la aceeaşi prefectură de la care va demisiona ulterior din cauza unor probleme de sănătate.

Poetul încetează din viață pe data de 22 mai 1957, la București.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în atenție un alt poet de origine română, încercând de această dată să aflăm mai multe detalii despre creația literară și biografia lui Ion Barbu.

Tudor Arghezi este un poet român născut pe data de 21 mai 1880, la București. Autorul a devenit celebru într-un timp scurt după debutul său editorial, remarcându-se drept un important susținător și promotor al creației literare a lui Baudelaire.

Creația poetică a acestui scriitor reprezintă de fapt o importantă componentă a istoriei literare universale.

Autor de poezii, Tudor Arghezi s-a remarcat în istoria literară românească și prin intermediul creațiilor sale dramaturgice și epice, prin intermediul pamfletelor sale, dar și prin intermediul literaturii sale pentru copii.

Dintre creațiile literare în proză care poartă semnătura acestui autor s-au remarcat cu preponderență romanele „Cimitirul Buna Vestire” și „Ochii Maicii Domnului”.

Numele real al acestui autor este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeşului.

Născut pe data de 21 mai 1880, în București, pe strada Țărani, nr. 46, Tudor Arghezi a fost fiul lui Noe Theodorescu și al soției acestuia, Maria.

În perioada 1887-1891, autorul a fost elev al școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu.

În următorii cinci ani (1891-1896), Tudor Arghezi a urmat cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și ulterior ale liceului „Sfântul Sava” din București.

Încă de la vârsta de numai unsprezece ani, scriitorul a fost nevoit, din cauza faptului că făcea parte dintr-o familie săracă, să se întrețină singur, dând meditații.

Debutul literar al acestui autor a avut loc în anul 1896, pe data de 30 iunie acesta publicând în ziarul „Liga Protestantă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”.

Între anii 1897 şi 1899 scriitorul publică versuri şi poeme în proză la „Revista Modernă” şi „Viaţa nouă”, poeziile sale fiind semnate pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi.

La scurt timp de la debutul editorial al lui Tudor Arghezi, Macedonski afirma despre tânărul poet: „acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi in străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”.

În anul 1905 scriitorul a început un şir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanţa Zissu i-a dat naştere lui Eli Lotar, primul copil al celebrului poet. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-şi ascundă maternitatea şi să-şi lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi a luat decizia de a pleca la Paris unde a stat puţin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii şi a participat la cursurile Universităţii Fribourg, dar nu a fost mulţumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universităţii şi, ca să-şi câstige existenţa, a lucrat în atelierul unui bijutier.

Reîntors în România în anul 1910, Tudor Arghezi a publicat lucrări în „Viața Românească”, „Teatru”, „Rampa”, precum și în revistele lui N. D. Cocea, „Facla” și „Viața socială”.

Activitatea literară a lui Tudor Arghezi în această perioadă poate fi catalogată drept prolifică, acesta scriind versuri, pamflete cu un conținut tematic de ordin politic și articole care conțin polemici, fapt care l-a făcut pe autor să își câștige notorietatea în cercurile literare ale perioadei contemporane lui.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul naţional liberal şi de grupul de susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei.

Scriitorul a încetat din viață pe data de 14 iulie 1967, lăsând în urma sa o remarcabilă creație literară, preponderent lirică, fapt care l-a ajutat să fie considerat chiar și în zilele noastre drept unul dintre reprezentanții marcanți ai literaturii naționale.

Articol scris de Alexandra Pusca

„George Bacovia” este titlul următorului articol care va fi postat pe blog.

Născut pe data de 9 mai 1895, Lucian Blaga reprezintă una dintre figurile marcante ale literaturii noastre naționale.

Personalitate enciclopedică, Lucian Blaga a lucrat ca profesor universitar, poet, filozof, dramaturg, jurnalist, critic literar și diplomat român, dar, cu toate acestea, el s-a remarcat în mod deosebit prin intermediul creației sale poetice.

Referindu-se la Lucian Blaga, critica literară îl caracteriza pe acesta drept „o personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, care a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu pregătirea sa universitară”.

Originar din regiunea Lancrăm, lângă Alba Iulia, Lucian Blaga a fost cel de-al nouălea copil al unei familii de preoți.

Un aspect atipic referitor la autor a fost acela că până la vârsta de patru ani nu a putut să vorbească deloc. Astfel, autocaracterizându-se, Lucian Blaga spunea că „era mut ca o lebădă”, copilăria sa aflându-se sub semnul unei „fabuloase absențe a cuvântului”.

În perioada 1902-1906 îl regăsim pe poet ca elev în cadrul școlii primare germane din Sebeș, acesta urmând în perioada 1906-1914 liceul Andrei Șaguna din Brașov.

Începând din această perioadă, scriitorul se va familiariza cu opera lui Friedrich Schiller, care îi va marca și influența într-o oarecare măsură stilul scriitoricesc ulterior.

Debutul său editorial a avut loc în ziare renumite ale vremii contemporane scriitorului, precum „Tribuna” și „Românul”. În primul ziar amintit acesta publicând poezia „Pe țărm”, în anul 1910, iar în cel de-al doilea ziar fiindu-i publicat studiul „Reflecții asupra intuiției lui Bergson” (1914).

După o perioadă petrecută la Sebeș, autorul petrece, începând din anul 1911, o perioadă în Italia, unde citește și cumpără numeroase cărți de filozofie și de istorie.

Lucian Blaga a urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și din Oradea, în perioada 1914-1916, pe ambele finalizându-se prin susținerea unui examen de licență în anul 1917.

În anii care au urmat, scriitorul a studiat filozofia la Universitatea din Viena, obținând la finalul cursurilor titlul de doctor în filosofie.

În această perioadă, Lucian Blaga o întâlnește și pe Cornelia Brediceanu, cu care se va căsători ulterior.

Pe plan profesional, pe parcursul șederii sale la Viena, autorul învață multe lucruri despre expresionism, declarându-se în scurt timp după aceea un susținător al acestuia, fapt demonstrat și prin intermediul versurilor scrise de către poet în anii care au urmat.

Anul 1919 a fost unul extrem de productiv din punct de vedere literar pentru autor acesta publicând placheta de versuri „Poemele luminii” și culegerea de aforisme „Pietre pentru templul meu”.

În paralel cu publicarea de poezii, Lucian Blaga publică și piese dramaturgice, prima sa dramă, intitulată „Zamolxe”, apărând în ziarul „Voința” în anul 1920, iar în volum un an mai târziu, când poetului îi este decernat și premiul Adamachi pentru debut.

Acesta a ocupat și funcția de conferențiar în cadrul Facultății de Litere și de Filosofie din Cluj-Napoca, jucând un rol important în formarea noii generații de scriitori români, printre care s-a numărat și Ion Desideriu Sârbu.

Activitatea sa jurnalistică a fost marcată cu preponderență de susținerea cauzei pentru care milita jurnalismul din Transilvania, autorul fiind redactor al revistei „Cultura” din Cluj și „Banatul” din Lugoj.

Pe plan politic, în anul 1926 a intrat în diplomaţie, ocupând succesiv posturi de ataşat cultural la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga, Lisabona, Berna şi Viena. A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938–1939).

În anul 1937, Lucian Blaga a fost ales ca membru al Academiei Române, statut de care s-a bucurat până la sfârșitul vieții.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Tudor Arghezi” este tema următorului articol care va fi postat pe blog. Vă invităm să îi redescoperim împreună pe marii autori ai liricii naționale!

Henry Wadsworth Longfellow a fost un autor american, născut pe data de 27 februarie 1807. Creația literară a acestui scriitor constă în poezii, printre principalele opere care îi poartă numele numărându-se poezii foarte apreciate de către publicul de cititori.

Printre titlurile celebre ale lui Henry Wadsworth Longfellow se numără poezii precum „Paul Revere’s Ride”, „The song of Hiawatha” și „Evangeline”.

De asemenea, acesta a fost primul autor american care a tradus capodopera lui Dante Alighieri, „Divina comedie”, devenind unul dintre primii cinci poeți ai vremii sale.

Longfellow s-a născut în Portland, Maine, parte a statului Massachusetts în perioada contemporană scriitorului.

Ulterior, postul a urmat cursurile colegiului Bowdoin, unde a avut ocazia de a-și perfecționa stilul scriitoricesc și de a interacționa cu alți tineri scriitori ai vremii sale.

După ce a petrecut o perioadă în Europa, scriitorul a devenit profesor în cadrul colegiului Bowdoin, și ulterior profesor al Colegiului Harvard.

Primele colecții de poezii care poartă semnătura lui Longfellow au fost: „Voices of the night”, volum publicat în anul 1839, și „Ballads and other poems”, colecție publicată în anul 1841.

În anul 1854, Longfellow s-a retras din cariera sa de profesor, acordând întreaga sa atenție scrisului.

Longfellow și-a petrecut restul vieții în Cambridge, Massachusetts, în cartierul George Washington.

Prima soție a scriitorului, Mary Potter a încetat din viață în anul 1835, iar cea de-a doua soție a sa, Frances Appleton, a murit în anul 1861.

După moartea celor două femei pe care Longfellow le-a iubit enorm de mult, scriitorul a încetat pentru o perioadă să mai compună poezii, dedicându-și timpul realizării de traduceri.

Scriitorul însuși a încetat din viață în anul 1882.

Numele său a devenit cunoscut în istoria literară în special prin intermediul poemelor sale, care sunt recunoscute prin muzicalitatea desăvârșită și prin faptul că au drept conținut tematic povești din mitologie și legende.

Datorită poeziilor sale, numele lui Longfellow a devenit cunoscut atât pe plan național, cât și internațional, acesta fiind considerat drept unul dintre cei mai populari poeți ai timpurilor sale.

Alături de părerile pozitive și de aprecierile criticii literare a vremii, Longfellow a fost și criticat, existând păreri conform cărora acesta ar fi împrumutat elemente ale stilului european și ar fi scris numai pentru a cuceri masele de cititori.

Cu toate acestea, creația literară a autorului s-a bucurat de un real succes în rândul cititorilor, ir acest aspect a fost unul dintre cele care au contribuit la crearea unei imagini pozitive a operei sale.

Deși creația sa literară a fost preponderent lirică, Longfellow a experimentat enorm în cadrul poeziilor sale, folosind hexametru dar și versuri libere.

Poeziile publicate ale acestui autor au în componența lor versuri cu formă trohaică și anapești, unități metrice alcătuite din două silabe neaccentuate urmate de una accentuată, versuri albe, versete, balade și sonete.

Scriitorul obișnuia să scorde o mare importanță conținutului tematic al operelor sale, în funcție de acesta alegând ulterior forma metrică potrivită unui astfel de conținut.

Elementul care frapează în poeziile lui Longfellow rămâne chiar și astăzi muzicalitatea versurilor sale.

Ca poet, Longfellow credea că poeziile sale nu trebuie să aibă ca temă aspecte ale experienței sale de viață. Cu toate acestea, există două excepții de la acestă regulă impusă de autor, și anume două poezii scrise în momentul pierderii unor membri ai familiei acestuia.

„Resignation” este o poezie scrisă la moartea fiicei sale Fanny, în anul 1848, care se prezintă drept un întreg poem al durerii produse de pierderea fiicei mult iubite, iar cea de-a doua poezie, „The Cross of Snow” este scrisă la moartea celei de-a doua soții a poetului, Frances.

Pentru a afla mai multe lucruri despre creația literară a acestui scriitor, vă invităm să îi parcurgeți cu plăcere versurile.

Articol scris de Alexandra Pusca

Creația literară și biografia unui alt poet vă vor fi înfățișate în următorul articol pe care îl veți putea citi zilele următoare.

Născut pe data de 1 decembrie 1893, Ernst Toller s-a impus într-un timp relativ scurt ca poet și autor de piese dramaturgice.

Acest scriitor de origine germană a devenit celebru prin intermediul pieselor sale expresioniste și ca președinte al Republicii Sovietice Bavaria, pe o perioadă de numai șase zile.

Ernst Toller s-a născut în Samotschin Posen, Prusia, actuala locație a Poloniei, în anul 1893, făcând parte dintr-o familie de evrei.

Pe parcursul războiului, acesta s-a oferit voluntar pentru serviciul militar, petrecând treisprezece luni pe frontul de vest.

Perioada războiului l-a marcat profund atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.

Prima sa lucrare, „Transformarea”, a fost influențată de către experiențele pe care autorul le-a suferit pe parcursul războiului.

În anul 1919, Toller a fost implicat în conducerea politică a Republicii Sovietice Bavaria, alături de alți lideri anarhiști printre care se numără: B. Traven și Gustav Landauer.

Conducerea politică a acestei republici a fost asigurată pentru o perioadă de către lideri anarhiști și comuniști ai acelei vremi.

În perioada 6-12 aprilie Ernst Toller a ocupat funcția de președinte.

Din păcate, republica a fost de scurtă durată, intervenindu-se rapid împotriva anihilării acestei direcții politico-economice.

Ernst Toller a fost arestat ca urmare a implicării sale în această revoluție.

Pe parcursul perioadei de detenție, autorul a finalizat opera „Transformarea”, care a avut premiera la Berlin, în luna septembrie a anului 1919, sub atenta îndrumare a lui Karlheinz Martin.

În momentul în care a avut loc cea de-a o suta reprezentație scenică a operei, guvernul din Bavaria i-a adresat scuze autorului pentru evenimentele anterioare, dar scriitorul le-a refuzat din solidaritate cu alte persoane care au fost arestate tot pe considerente de ordin politic.

Perioada în care autorul a fost arestat a fost una extrem de productivă din punctul de vedere al creațiilor sale literare.

Aceasta este etapa în care Ernst Toller a scris „Masses Man”, „The machine breakers”, „Hinkemann”, „The german” și multe alte poeme.

Abia după eliberarea sa din închisoare, în anul 1925, autorul a avut în sfârșit ocazia de a viziona ecranizarea pieselor care îi poartă semnătura.

Astfel, în anul 1925, a avut loc premiera la Berlin a piesei „Hoppla, we are alive!”, operă regizată de către Erwin Piscator.

Conținutul tematic al acestei lucrări are în prim plan povestea unui revoluționar care este eliberat dintr-un spital pentru bolnavii psihic, după opt ani de zile, acesta descoperind că majoritatea camarazilor săi din perioada revoluției au devenit lipsiți de perspective și au ajuns să facă diferite compromisuri în cadrul sistemului politic și social împotriva căruia au luptat.

Din cauza disperării pe care o suferă ca urmare a acestei descoperiri tragice, personajul acestei opere ia decizia de a se sinucide.

În anul 1933, ca urmare a ocupației naziste, autorul a fost exilat din Germania, fiindu-i retrasă cetățenia după numai un an de la aceste evenimente tragice pentru scriitor.

Ernst Toller a luat decizia de a călători la Londra, fiind co-director în producția Manchester din anul 1935.

În următorii doi ani, scriitorul a călătorit în Statele Unite ale Americii și în Canada, înainte de a se stabili în California, unde a lucrat la câteva piese care nu au mai avut șansa de a fi ecranizate.

În anul 1936, scriitorul s-a mutat la New York, unde a trăit alături de un grup de artiști și scriitori aflați în exil asemeni lui.

Printre aceștia s-au numărat: Klaus Mann, Erika Mann și Therese Giehse.

Suferind din cauza depresiei și a datoriilor de ordin financiar, Ernst Toller s-a sinucis într-un hotel din pe data de 22 mai 1939.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în prim plan un nou autor de poezii. Despre cine este vorba veți afla în viitorul nostru articol de pe blog.

Arany Janos, autor de origine din Ungaria, s-a remarcat într-o perioadă relativ scurtă ca scriitor, jurnalist, poet și traducător.

Caracterizat adesea drept „Shakespeare al baladelor”, Arany Janos s-a născut pe data de 2 martie 1817, ajungând într-un scurt timp ca autor a 40 de balade, care au fost traduse în peste 50 de limbi, precum trilogia “Toldi”, una dintre cele mai faimoase opere care îi poartă semnătura acestui scriitor.

Născut în Nagyszalonta, Bihar, Ungaria, care este în prezent parte din teritoriul românesc, cu toate că populația a rămas majoritar de origine maghiară.

Cel mai mic dintre cei opt copii ai familiei, Arany Janos s-a născut în momentul în care părinții săi, György Arany și Sára Megyeri aveau 60 și respectiv 44 de ani.

Janos Arany a început să scrie și să citească de la o vârstă fragedă, apropiații acestuia declarând că acesta citea absolut orice carte scrisă în limba maghiară și latină.

Din cauza faptului că părinții săi aveau nevoie de ajutor financiar, Arany Janos a luat decizia de a începe să muncească încă de la vârsta de numai paisprezece ani, ca un asistent de profesor.

Din 1833, scriitorul a urmat cursurile Colegiului din Debrecen, unde acesta a studiat limbile germană și franceză.

Plictisindu-se rapid de școală, scriitorul a luat decizia de a se alătura unei trupe de teatru.

Ulterior, Arany Janos a început să lucreze în Nagyszalonta, Debrecen și Budapesta drept profesor, editor al unui ziar și diferite poziții de cleric.

În anul 1840, Arany Janos s-a căsătorit cu Julianna Ercsey (1816-1885).

Aceștia au avut împreună doi copii, Julianna, a cărei moarte l-a devastat pe autor, și Laszlo, care a urmat exemplul tatălui său, devenind poet.

În anul 1845, scriitorul a câștigat competiția Kisfaludy Tarsasag, o societate literară, care l-a premiat pe Arany Janos pentru lucrarea „The lost constitution”.

După publicarea operei „Toldi”, una dintre cele mai apreciate volume ale sale, Arany Janos și Sandor Petofi au devenit buni prieteni.

Moartea prietenului său în cadrul revoluției din Ungaria din 1848, a avut un impact major asupra lui Arany Janos.

Scriitorul a fost angajat ca profesor în Nagykoros, unde muzeul local îi poartă, chiar și astăzi numele.

Arany Janos a fost numit membru al Academiei de Științe din Ungaria, în anul 1858.

Din anul 1865, Arany Janos a ocupat funcția de secretar general al Academiei, fiind în același timp ales și ca director al Societății Kisfaludy, cea mai importantă asociație literară din Ungaria.

Arany Janos a murit în Pest-Buda pe data de 22 octombrie 1882.

În ceea ce privește creația sa literară, scriitorul a tradus trei drame ale celebrului Shakespeare în limba maghiară: „A Midsummer Night’s Dream”, „Hamlet„ și „King John”, aceste traduceri fiind considerate drept unele dintre cele mai reușite traduceri maghiare din istorie.

Creația poetică a lui Janos Arany a adus în discuție trecutul legendar și istoric al națiunii sale.

Una dintre cele mai faimoase poeme ale sale, „The bards of Wales”, a stârnit numeroase controverse în perioadă contemporană autorului.

Un alt poem care îi poartă semnătura lui Jonas Arany, „Dante”, este o sinteză excelentă a întregii istorii a existenței umane. Poemul s-a bucurat de un real succes, fapt remarcat prin intermediul traducerilor care i-au fost făcute de către Watson Kirkconnell.

Arany Janos este considerat astăzi drept un mare scriitor de origine maghiară, alături de alți autori precum: Sandor Petofi, Endre Ady, Miklos Radnoti și Attila Jozsef.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în atenție un alt poet a cărui creație literară și a cărui biografie vă vor fascina cu siguranță.

Născut pe data de 19 februarie 1896, Andre Breton a fost un autor de origine franceză, poet și teoretician al suprarealismului, acesta numărându-se printre fondatorii acestui curent literar.

Scriitorul a fost fiul unui cuplu modest din zona Tinchebray (Orne) din Normandia.

În cadrul familiei sale acesta a avut ocazia de a studia medicina și psihiatria.

Pe parcursul primului Război Mondial, Andre Breton l-a cunoscut pe protejatul lui Alfred Jarry, Jacques Vache a cărui atitudine anti-socială și negarea influenței tradiției în cadrul operelor literare ale vremii l-au influențat într-o mare măsură pe Andre Breton.

După sinuciderea lui Vache, la vârsta de numai 24 de ani, scrisorile pe care acesta i le scrisese lui Breton pe parcursul războiului au fost publicate într-un volum intitulat „Lettres de guerre”, publicat în anul 1919.

Pe baza acestor scrisori, Andre Breton a publicat ulterior patru eseuri.

Pe data de 15 septembrie 1921, Andre Breton s-a căsătorit cu prima sa soție, Simone Kahn.

Pe plan literar, scriitorul a fondat în anul 1919 revista „Literatura”, alături de scriitorii Louis Aragon și Philippe Soupault.

El s-a asociat în același timp și cu dadaistul Tristan Tzara.

Andre Breton s-a implicat în anul 1924 în publicarea „Manifestului suprarealist”, fiind în același timp editor al „Revoluției suprarealiste”.

Printre cei care l-au susținut pe autor s-au numărat: Philippe Soupault, Louis Aragon, Paul Eluard, Rene Crevel, Michel Leiris, Benjamin Peret, Antonin Artaud și Robert Desnos.

Nerăbdător să combine teme ale desăvârșirii de sine descoperite în opera lui Arthur Rimbaud, cu elemente de ordin politic de la Karl Marx, Andre Breton s-a alăturat partidului francez comunist în anul 1927, de unde a fost exmatriculat în anul 1933.

Pe parcursul acestei perioade, autorul a trăit numai din vânzarea tablourilor sale.

Sub atenta îndrumare a lui Breton, suprarealismul a devenit o mișcare europeană care a influențat toate domeniile artistice.

Printre temele abordate de către aceasta se numără: înțelegerea problematicii originii umane și concepțiile umane asupra lucrurilor și asupra evenimentelor.

Pe parcursul anul 1935, Breton a intrat într-un conflict cu Ilya Ehrenburg, pe parcursul „Congresului Internațional al Scriitorilor pentru Protejarea Culturii”, care a avut loc la Paris în luna iunie.

Breton a fost ironizat de către Ilya într-un pamflet, care l-a supărat foarte mult pe scriitor.

În anul 1938, Breton a acceptat propunerea guvernului francez de a călători în Mexic, locație pe care scriitorul a caracterizat-o ulterior drept una dintre cele mai suprarealiste zone ale globului.

Perioada petrecută de către Andre Breton în Mexic l-a ajutat pe acesta să îl cunoască personal pe Leon Trotsky, alături de care scriitorul a publicat un manifest intitulat „Pour un art revolutionnaire independent”, lucrare având ca temă promovarea „libertății complete în artă”.

În anul 1939, Breton a colaborat cu artistul Wifredo Lam în publicarea poemului lui Breton, „Fata Morgana”.

În perioada exilului său în New York City, scriitorul a cunoscut-o pe Elisa, o femeie de origine chiliană care va deveni cea de-a treia soție a scriitorului.

Autorul și soția acestuia au locuit o perioadă în Quebec, Canada, unde a scris „Arcane 17”, o carte care descrie temerile sale referitoare la cel de-al doilea Război Mondial.

În anul 1946, Breton s-a reîntors la Paris, unde a militat împotriva colonialismului.

Scriitorul a încetat din viață pe data de 28 septembrie 1966, la vârsta de 70 de ani, trupul său fiind înmormântat cimitirul Batignolles din Paris.

Articol scris de Alexandra Pusca

Următorul articol vă va aduce în prim plan un alt poet al acestei perioade. Despre cine este vorba veți putea afla în viitorul nostru articol.

Patrick Victor Martindale White, cunoscut drept Patrick White, este un autor de origine australiană, dar care s-a născut pe meleagurile londoneze.

Scriitorul s-a născut pe data de 28 mai 1912, reușind să se impună într-un timp relativ scurt ca autor de romane în limba engleză.

Începând din anul 1935 și până la sfârșitul vieții sale, acest autor a scris și a publicat 12 romane, două colecții de scurte povestiri și opt piese de teatru.

Ficțiunea promovată de acest scriitor a reușit să se remarce rapid în istoria literară internațională prin intermediul liniei narative și prin intermediul contrucției compoziționale.

Astfel, în anul 1973, Patrick White a fost premiat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

White s-a născut în Knightsbridge, Londra, părinții săi mutându-se în Sydney când Patrick White avea circa șase luni.

Fiind un copil bolnăvicios, Patrick White a suferit enorm din cauza astmului, boală pe care a moștenit-o din familie.

Scriitorul a avut o imaginație impresionantă, fapt sesizabil în paginile cărților care îi poartă semnătura.

Familia din care făcea parte autorul a avut un impact important asupra vieții acestuia, aceasta fiind cea care l-a îndemnat pe tânăr să se dedice scrisului.

Astfel, Patrick White a devenit un fan înfocat al teatrului, fiind mereu prezent la premierele pieselor de teatru. 

La vârsta de numai zece ani, White a fost trimis de familia sa la Școala Tudor House, o instituție de învățământ din zona New South Wales.

Aceasta este perioada în care Patrick White a început să scrie primele sale opere, abordând, la o vârstă foarte fragedă, subiecte care în general erau abordate de către scriitorii cu experiență din domeniul literar.

În anul 1924, părinții autorului au luat decizia de a-l trimite pe fiul lor la stucii în Anglia, înscriindu-l la cursurile Colegiului Cheltenham.

Din păcate, tânărul, referindu-se ulterior la cei patru ani petrecuți aici, declara că aceștia au reprezentat o perioadă neplăcută.

Această experiență mai puțin agreabilă a vieții sale l-a făcut pe scriitor să se închidă în sine, având un număr limitat de prieteni.

Ocazional, autorul și-a mai petrecut vacanțele alături de părinții săi, dar, cu toate acestea, relația dintre el și familia sa a rămas în continuare una extrem de distantă.

Unul dintre prietenii apropiați ai scriitorului a fost Ronald Waterall, un tânăr mai mare decât Patrick White, dar care împărtășea pasiuni similare cu ale sale.

După o perioadă în care, petrecându-și mult timp alături de Ronald, autorul reușise să își facă din ce în ce mai mulți prieteni, după plecarea lui Ronald Waterall din școală, Patrick White a redevenit un individ rezervat și introvertit, așa cum fusese și înainte de a-l întâlni pe acesta.

În perioada 1932-1935, Patrick White a trăit în Anglia, studiind literatura franceză și germană în cadrul Colegiului Kings, Cambridge.

Pe parcursul perioadei în care White era student la Universitatea din Cambridge, a fost publicată și prima sa colecție de poezii, intitulată „The ploughman and other poems”.

În anul 1935, scriitorul și-a luat diploma în studii literare, stabilindu-se în Anglia, într-o zonă frecvent vizitată de artiștii acelei perioade.

Operele sale literare s-au bucurat de mai mult succes în Anglia, spre deosebire de Australia, unde acestea nu au fost foarte bine primite de către publicul contemporan scriitorului.

Spre sfârșitul anilor 1930, scriitorul a locuit și în Statele Unite ale Americii, în Cape Cod, Massachusetts și New York City, unde a scris „The living and the dead”.

În anii 1970, sănătatea scriitorului a început să se deterioreze, acesta încetând din viață pe data de 30 septembrie 1990, lăsând în urma sa un important număr de lucrări care s-au bucurat de o receptare pozitivă din partea criticii literare a vremii sale. 

Articol scris de Alexandra Pusca

Născută pe data de 14 iulie 1940, Susan Howatch s-a impus rapid ca scriitoare.

Autoarea Susan Elizabeth Sturt este originară din zona Leatherhead, Surrey, din Marea Britanie, aceasta fiind regiunea geografică, ce a influențat și conținutul tematic al operelor care îi poartă semnătura.

Susan Howatch a urmat Sutton High School, o instituție prestigioasă de învățământ din acea perioadă.

Fiind unicul copil al familiei, scriitoarea a suferit enorm din cauza pierderii tatălui ei în cel de-al doilea Război Mondial, deși întrebată fiind, scriitoarea a declarat că a avut parte de o copilărie fericită, chiar și în lipsa prezenței tatălui ei.

În anul 1961, Susan Howatch a primit diploma de drept în cadrul Colegiului Kings din Londra.

Numai trei ani mai târziu, aceasta a luat decizia de a emigra în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la New York.

Trăind pe aceste meleaguri îndepărtate, scriitoarea l-a cunoscut pe sculptorul și scriitorul Joseph Howatch, cu care s-a căsătorit.

În această perioadă, autoarea a început să lucreze mai mult la scrierile sale de inspirație gotică.

În anul 1971, cuplul a avut o fiică, dar fericirea lor a fost de scurtă durată, pentru că în anul 1975, Susan s-a despărțit de soțul ei, luând decizia de a se întoarce în Anglia.

Astfel, în perioada 1976-1980, a trăit și în Irlanda, luând decizia de a se stabili definitiv în Anglia abia la sfârșitul anului 1980.

În ceea ce privește opera acestei scriitoare, primul roman care îi poartă semnătura lui Susan Howatch a fost publicat în anul 1965. Romanul se numește „The dark shore”.

Scriitoarea a publicat mai multe romane de inspirație gotică înainte de a lansa seria „Penmarric”, un mare succes beletristic, serie publicată în anul 1971.

„Penmarric” descrie frumoasa poveste a unei familii de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului al douăzecilea.

Una dintre temele importante ale acestor romane este modul în care proprietatea Penmarric ajunge să fie condusă, de-a lungul istoriei, de diferite ramuri ale aceleiași familii.

Succesul acestei autoare a fost asigurat cu precădere de conținutul tematic al romanelor acesteia, dar mai ales de intriga complicată, de complexitatea relatării și de multitudinea detaliilor descrise cu talent în volumele sale.

După întoarcerea scriitoarei în Anglia, Susan Howatch era deja celebră, bogată, aceasta locuind exact acolo unde își dorea.

Astfel, aceasta s-a stabilit în Salisbury, ca urmare a dragostei acesteia pentru frumusețea orașului.

Studiind aspecte de ordin religios, autoarea a decis că își dorește să continue să scrie, dar că începând din acest moment, romanele sale vor folosi ca sursă de inspirație și elemente din creștinismul anglican.

Aceste influențe de ordin religios au făcut ca Susan Howatch să publice binecunoscuta serie de romane, „Starbridge”.

Alcătuită din șase cărți, seria descrie povestea Bisericii din Anglia, surprinsă în secolul al douăzecilea.

Fiecare volum este relatat din perspectiva unui alt personaj, aspect extrem de modern din punctul de vedere al conținutului lor compozițional.

Primele trei cărți ale seriei, „Glittering Images”, „Glamorous Powers” și „Ultimate Prizes” au loc în anii 1930 și continuă povestea pe parcursul celui de-al doilea Război Mondial, în timp ce ultimele trei romane „Scandalous Risks”, „Mystical Paths” și „Absolute Truths” au loc în anii 1960.

O altă serie de romane scrise de această autoare a fost reprezentată de „The Saint Benets Trilogy”, o poveste a anilor 1980-1990, care descrie modificările care au avut loc în biserica anglicană.

Articol scris de Alexandra Pusca

Viitorul articol care va fi publicat pe blog vă va aduce în atenție un nou autor englez. Despre cine este vorba veți putea afla citind următorul nostru articol de pe blog.

Oswald Wynd este un autor de origine scoțiană, născut în Tokyo în anul 1913.

Părinții săi, originari din localitatea Perth, și-au schimbat reședința pentru o periodă locuind în Japonia.

Scriitorul a urmat școala pe meleagurile japoneze, aici având ocazia de a învăța și de a aprofunda atât limba engleză cât și limba japoneză.

În anul 1932, Oswald Wynd s-a întors împreună cu părinții săi în Scoția, unde a urmat cursurile Universității din Edinburg, o instituție de învățământ superior de prestigiu în perioada contemporană scriitorului.

Acest moment petrecut pe băncile universității l-a îndemnat pe autor să se afirme în cariera sa de romancier, aceasta fiind perioada în care autorul concepe și începe să își publice primele sale scrieri.

Astfel, primele romane care îi poartă semnătura acestui autor au fost comercializate în acești ani petrecuți ca student în cadrul Universității din Edinburg.

Lucrările sale s-au bucurat de un real succes în rândul cititorilor pasionați de literatură.

În momentul în care s-a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, scriitorul s-a alăturat armatei scoțiene. Ulterior luării acestei decizii, Oswald Wynd a fost ales de Intelligence Corps pentru a fi trimis în Malaya.

În momentul invaziei japoneze, autorul a fost detașat în armata indiană de pe coasta de Est din Malaya.

Batalionul în care se afla scriitorul a fost cel care a acoperit retragerea finală din Singapore.

Prinși într-o ambuscadă de către japonezi, scriitorul a rătăcit timp de o săptămână prin jungla Johor.

Din păcate, acesta a fost la scurt timp după această întâmplare luat drept prizonier de război timp de trei ani, perioadă pe care scriitorul și-a petrecut-o ca interpret pentru prizonieri.

Cei trei ani petrecuți ca prizonier de război i-au influențat într-o mare măsură stilul scriitoricesc și modul de portretizare a personajelor expuse în paginile lucrărilor sale.

În ultimul an al războiului, aflându-se în Hokkaido, Oswald Wynd a început un roman intitulat „Black Fountains”, scriere care a câștigat în anul 1947 Premiul Doubleday.

Abia după încheierea războiului, Oswald Wynd a luat decizia de a se reîntoarce pe meleagurile natale scoțiene, alegând ca rută Philippine.

Reîntoarcerea sa în Scoția are loc după o perioadă de douăzeci și trei de ani petrecuți în Orientul Îndepărtat.

Ultimii ani din viață, Oswald Wynd și i-a petrecut în Scoția.

Dintre activitățile sale cotidiene s-a remarcat în mod special scrisul.

Meritele sale ca autor de proză au fost remarcate cu preponderență în momentul în care a fost publicat binecunoscutul roman „The Ginger Tree” și când a început comercializarea celebrei serii de volume semnate sub pseudonimul Gavin Black.

Succesul enorm de care s-a bucurat romanul „The Ginger Tree” i-a convins pe reprezentanții BBC să demareze un amplu proiect de ecranizare a acestui volum împreună cu NHK din Japonia și cu WGBH din Boston.

Romanele care i-au adus celebritatea acestui scriitor sunt în primul rând „The Black Fountains” (1947) și bineînțeles, „The Ginger Tree”, publicat în anul 1977.

Alături de acestea figurează opera de ficțiune „When Ape was King”, publicată la un interval de doi ani de zile după romanul „The Black Fountains”.

De asemenea, sub pseudonimul Gavin Black au mai fost publicate câteva scrieri, dintre acestea remarcându-se titluri precum „Night run from Java”, „A moon for killers”, „A big wind for summer”, „The golden cockatrice”, „The bitter tea”, „The cold jungle”, „Dead man calling”, „A dragon for Christmas”, „The eyes around me”, „The fatal shadow”, „Do you want to die, Johnny?”, „A wind of death” și „A time for pirates”.

Articol scris de Alexandra Pusca.

Viitorul articol care va fi publicat pe blog vă va aduce în prim plan biografia și creația literară a unui alt scriitor de origine britanică: Susan Howatch.

Thomas Charles Louis Holt, cunoscut drept Tom Holt, este un autor de origine britanică născut pe data de 13 septembrie 1961.

Acesta s-a născut la Londra, fiind fiul romancierului Hazel Holt, un cunoscut autor de romane al perioadei contemporane lui.

Tom Holt a avut ocazia de a studia la școli celebre din Marea Britanie, printre acestea numărându-se Westminster School, Wadham College, Oxford și Colegiul de Drept din Londra.

Creația literară a lui Holt include romane diverse, unele dintre acestea având ca principală sursă de inspirație mitologia, istoria și literatura.

Elementul de noutate al conținutului tematic al acestui autor este reprezentat de modul aparent ironic în care Tom Holt tratează aspectele mitologice, istorice și literare.

Scriitorul a mai redactat și un număr important de romane istorice, semnându-le cu numele de Thomas Holt.

Printre lucrările scrise de Tom Holt se numără: „Expecting someone taller”, roman publicat în anul 1987, care folosește ca sursă de inspirație mitologia germană, „Who’s Afraid of Boewulf?”, lucrare publicată un an mai târziu, care are ca punct de pornire istoria și mitologia nordică, „Flying Dutch” (1991), inspirată dintr-o altă lucrare celebră cunoscută în istoria literară drept „Flying Dutchman”.

Acestor lucrări li se adaugă romanul „Ye Gods!”, publicat în anul 1992, care are ca sursă de inspirație elemente din mitologia grecească, „Overtime” și „Here comes the Sun”, ambele publicate un an mai târziu. „Overtime” pornește de la legenda lui Blondel despre călătoriile în timp, acesta fiind un subiect deseori abordat în literatura acelei perioade.

Activitatea literară a acestui scriitor a fost una deosebit de intensă și în perioada următoare.

Astfel, în anul 1994, Tom Holt a publicat romanele „Grailblazers”, care descrie frumoasa poveste a regelui Arthur și misiunea de acestuia de a găsi Sfântul Graal, și „Faust among equals” care descrie o poveste inedită care are ca sursă de inspirație celebra lucrare „Faust”.

În următorii doi ani, 1995 și 1996, Tom Holt a scris alte patru romane care s-au bucurat de un real succes în perioada în care au fost publicate. Acestea sunt: „Odds and Gods”, „Djinn Rummy” (care descrie povestea mai multor duhuri prinse în sticlă, aceasta fiind interpretarea modernă a binecunoscutei povești cu Alladin), „My hero” și „Paint your dragon” (care descrie povestea Sfântului Gheorghe care a ucis dragonul).

Elementul inovator al tuturor acestor scrieri constă de fapt în modul în care acesta readuce la viață și reinterpretează într-o cheie umoristică legende celebre din mitologia universală.

„Open Sesame” este un alt roman care poartă semnătura lui Tom Holt și care se înscrie în liniile trasate de scriitor pentru că aici este utilizată ca principală sursă de inspirație povestea lui Ali Baba și a celor patruzeci de hoți.

Tuturor acestor lucrări li se adaugă și romanul „Wish you were here”, publicat în anul 1998, în paginile căruia un spirit al lacului le oferă la patru persoane posibilitatea de a le fi îndeplinită orice dorință.

În anul următor, Tom Holt s-a reorientat în planul creației sale literare către basme, utilizând de această dată ca sursă tematică una dintre poveștile fraților Grimm în „Snow White and the seven samurai”.

Tradiția deja începută de scriitor este continuată în planul creației sale literare și în lucrările „Valhala” (2000), „Nothing but blue skies” (2001), „Falling sideways” (2002), „Little people” (2002).

Succesul impresionant al acestor scrieri a fost asigurat începând din anul 2003 și de faptul că unele dintre cărțile sale au fost ecranizate de către Wells & Co.

Steve Nallon a colaborat cu Holt la scrierea romanului „Margaret”, care descrie o biografie neautorizată a lui Margaret Thatcher, care a fost publicată abia în anul 1989.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Oswald Wybd” este tema următorului articol care va fi postat pe blog. Vă invităm să îl citiți cu plăcere!

Născut pe data de 2 octombrie 1904, Graham Greene s-a impus în istoria literară internațională ca autor englez de romane, dramaturg și critic literar.

Creația sa literară abordează problematici ale lumii moderne, insistând asupra unor subiecte de ordin moral și politic.

Acest autor s-a remarcat în special prin intermediul abilității sale de a combina subiecte și teme literare diverse.

În ciuda faptului că Greene a refuzat să fie numit un romancier romano-catolic, preferând să fie catalogat drept un scriitor care s-a întâmplat să fie un reprezentant al religiei catolice.

Cu toate acestea, Graham Greene a folosit în romanele sale teme de ordin religios, inspirate din religia catolică.

Marile romane de inspirație religioasă care poartă semnătura acestui autor sunt: „Brighton Rock”, „The Power and the Glory”, „The Heart of the Matter” și „The End of the Affair”.

Alte lucrări ale sale, ca de exemplu „The confidential agent”, „The third man”, „The quiet american”, „Our man in Havana” și „The human factor” ne înfățișează interesul pe care acest scriitor l-a arătat operelor internaționale politice și de spionaj.

Boala de care suferea Graham Greene a avut un efect profund asupra scrierilor sale și asupra vieții sale personale.

Într-o scrisoare către soția sa Vivien, acesta mărturisea faptul că lipsa de consecvență comportamentală îi afectează într-o mare măsură viața de familie și creația literară.

Scriitorul s-a născut în Berkhamsted, Hertfordshire, el fiind cel de-al patrulea născut din cei șase copii ai familiei.

Părinții săi, Charles Henri Greene și Marion Raymond Greene erau veri de gradul întâi, membri ai unei familii numeroase și influente a acelei perioade.

Graham Greene a urmat școala pe meleagurile natale, aceasta fiind perioada în care îi cunoaște și se împrietenește cu autorii Claud Cockburn (scriitor de satire) și Peter Quennell (istoric).

În anul 1925, scriitorul a urmat Balliol College din Oxford, reușind să își publice primul volum de poezii intitulat „Babbling April”.

După absolvirea studiilor de istorie, Greene a urmat jurnalismul, mai întâi în cadrul Nottingham Journal și ulterior în The Times.

În perioada petrecută la Nottingham, acesta a început să corespondeze cu Vivien Dayrell-Browning, o catolică convertită.

La un an după propria sa convertire la catolicism, Graham Greene s-a căsătorit cu Vivien (1927). Aceștia au avut împreună doi copii: Lucy Caroline (1933) și Francis (1936).

Din păcate, căsnicia celor doi nu a fost de lungă durată, scriitorul despărțindu-se de Vivien în anul 1948.

Primul roman publicat al acestui scriitor a fost „The man within” (1929). Critica favorabilă adresată acestui volum l-a făcut pe autor să ia decizia de a renunța la postul pe care îl ocupa la The Times și să aleagă să se dedice exclusiv carierei sale de romancier.

Cu toate acestea, următoarele sale două volume nu s-au bucurat de o receptare pozitivă din partea criticii literare a vremii sale, primul său succes fiind înregistrat de către lucrarea „Stamboul Train”, publicată în anul 1932.

Volumul a stat la baza ecranizării celebrului film Orient Express, care a fost prezentat publicului pentru prima oară în anul 1934.

Scriitorul a continuat să publice un număr impresionant de romane până la sfârșitul vieții sale, acesta stingându-se din viață pe data de 3 aprilie 1991.

Articol scris de Alexandra Pusca

„Tom Holt” este tema următorului articol care va fi postat pe blog. Vă invităm să parcurgeți cu plăcere articolele noastre!